Învăţam pentru un examen care, cum se spune, ar trebui să reflecte ceea ce ai acumulat în 4 ani de liceu. Un examen de care să fii mândru. Că s-a copiat, că notele toate au fost umflate (including mine), nu mai contează.
Astăzi aflu că profesorii sunt revoltaţi de excluderea anumitor scriitori cu greutate de la proba orală a limbii române. Şi cred că s-a făcut un pas hotărâtor în favoarea noii Românii.
Care este diferenţa între proba scrisă şi cea orală? Au scop diferit. Cea orală trebuie să verifice capacitatea de a relaţiona, de a te exprima, de a fi coerent, de a gândi în timp real. E nevoie de un suport literar pentru asta? Desigur că nu.
Profesorilor le este mult mai uşor să evalueze literatură. Desigur. Doar asta au făcut o viaţă, pentru asta sunt pregătiţi. Dar lucrul acesta deja se întâmplă la proba scrisă. La cea orală, ar fi cazul să studiem dacă tânărul absolvent este în stare să fie parte a societăţii.
Dar aici începe bâlciul. Tradiţia noastră este de negare, de alienare, de trecere cu vederea. Nu trăim cu adevărat spre a-l sorbi pe celălalt. Cum poţi spune despre un elev că este potent sau nu să aparţină societăţii, când nu ţi-a păsat de asta niciodată? Când munca ta de catedră s-a rezumat la a regurgita anumite căcaturi peste minţile tinere?
Limba română este o limbă vie; tresaltă şi se modifică, se schimbă şi evoluează, este caldă şi primitoare. Este bogată şi potentă. O strică fosilele muiste de la catedre, care o înţarcă şi o tocesc cu limba lor grea de lemn. Intri în clasă şi pute a vetust, a comentariu de acum un secol, a perspectivă blocată acum multe decade. Comentariile put a stătut.
Eu am avut o profesoară de română care s-a jucat cu mine, m-a provocat, m-a tras în lumea literaturii, mi-a deschis căi şi perspective. Oricât de leneş aş fi cu cititul, tot am cules ceva. Dar nu toţi tinerii stau aşa cuminţi să asculte ce li se spune. Noua eră este în viteză, multitasking; dacă omu’ îşi scoate căştile din urechi pentru a auzi aceeaşi labă tristă de acum trei decenii, l-ai pierdut. Ai pierdut bătălia psihică cu el. Îl poţi arde la note, dar nu poţi să-l convingi vreodată să citească Eminescu de plăcere.
Să-i lăsăm pe monştrii sacri să doarmă. Avem nevoie de zei noi, de literatură nouă şi popularizată, de ceva contemporan. Rahat. Nu mai iubim ca pe vremea lui Eminescu, nu mai mergem la scaldă ca pe vremea lui Creangă. Valorile lor literare se îndepărtează, şi să-i lăsăm pe cei pasionaţi să le studieze.
Până atunci, ne descoperim dimensiunea noastră comunitară, dimensiunea socială, învăţăm să fim prieteni cu toţi, fără să ne vărsăm frustrările în afară. Pentru că, în fond, literatura din liceu nu are alt rol decât să te pună în contact cu valorile spirituale ale lumii. Poate Johathan Scheele nu are o proză prea interesantă, dar sunt sigur că vorbeşte despre lucruri mult mai arzătoare decât ar face-o vreodată Creangă.
Să lăsăm gustul pentru vechituri, celor ce n-au pasiunea imediatului.
Ştiu, Eminescu trebuie citit. Şi trebuie citit de mai multe ori. Dar dacă nu-ţi place, n-o fă. Citeşte ce-ţi place şi ce îţi este accesibil. Dacă vei iubi literatura, vei citi şi Eminescu. Nu toţi o iubesc, dar ea trebuie să fie accesibilă tuturor. Asta nu înţeleg fosilele. Că nu poţi îndesa nimic pe gâtul noilor generaţii.