Ce este România?
O ţară, desigur.
De ce am iubi-o? De ce am vrea să fim români? De ce nu am fi nemţi sau spanioli, la fel de uşor? Ce ne leagă de pământul ăsta?
Totul. Fără patetisme.
Dacă iei o mână de oameni, pe care îi pui împreună, după o vreme vor colabora. Vor munci, vor acţiona ca un grup unit, în care este mai simplu să te aperi, decât dacă se sfâşie membrii între ei. În timp îşi creează şi un limbaj comun, verbal şi simbolic, care este codul de recunoaştere.
Orice neam, orice ţară, orice etnie, are chestii comune de genul ăsta. Vorbiţi ca mine, sunteţi ca mine, acţionăm la fel. Suntem un grup unit. Cât timp membrii unei ţări ştiu, simt că au în comun ceva, cât timp există pentru acelaşi crez, acelaşi scop, aceleaşi idealuri sau dorinţe, totul este în regulă.
România secolului XXI a luptat pentru integrare. Au fost coerenţi. România secolului XX interbelic, a luptat pentru culturalizare; a înflorit. România postbelică a luptat doar pentru supravieţuire, ei i s-au răpit valorile, au fost promovate nulităţi, nu au existat modele umane de demnitate.
Aşa ne-a redat istoria în faţa anului ’89, o turmă de şoareci gri, dezorientaţi, neuniţi. Ne-am futut între noi. Au furat frate de la soră şi unul de la altul fără remuşcări. După colectivizare forţată şi ducerea banalităţii de a fi în turmă la rang de politică de stat, am căzut în derizoriul unui ego hiperumflat. Când ai crescut cu ideea că noţiunea de comun, în comun, comunitate, e caca şi naşpa, devine cam greu să construieşti.
Şi care ar fi salvarea României în momentul de faţă? O direcţie clară, spirituală. Greu de făcut într-o eră a influenţelor şi globalizării, cu un neam eterogen. În ce credem? În nimic. În Dumnezeu, de faţadă. În sine, poate. În aproapele, nu. Ce vrem? Să ne meargă bine, munca să fie răsplătită, să ne putem bucura de vieţile noastre. Fair enough.
Dar degeaba vrei. Suntem un neam de trişti şi bosumflaţi. Ca fotbaliştii, la cea mai mică atingere ne aruncăm pe jos şi urlăm de durere prefăcută. Sau rezistăm eroic (adică masochist), pentru a putea spune la sfârşit “vezi? ţi-am zis eu că nu se poate să meargă bine”. Nu gândim dincolo de maneaua cotidiană, de nasul nostru, de toate alea. Nu gândim la nivel de comunitate.
A nu merge la vot, e un abuz peste democraţie. Sigur, ai tot dreptul să nu o faci, dar moral, arăţi doar că ai un ego umflat care spune că nu-i pasă de cine îl reprezintă, de parcă ţi-ai fi self-suffcient. Sunt mulţi factori care determină actuala faţă a României. Unul dintre ei .. modelele din politică. Una este să vezi un papagal ca Tăriceanu (Băsescu, Chiuhandu, Videanu, whatever) , vorbind despre bunăstare, în timp ce sunt cunoscuţi ca hoţi, şi una este să vezi o mână lipsită de fermitate, dar care este curată. O conştiinţă de om care nu a fost băgat în prea mult rahat, poate fi adusă la judecată când mulţi cetăţeni ţipă.
Influenţele sunt mari, miza este mare. Anul acesta merge la vot fix generaţia 88-89, copii care în anii aceia riscau să moară sau să nu se nască, din cauza unui glonte rătăcit.
Un om curat, un parlament cât mai curat, care apar la TV, pot schimba mentalităţi. Pot regla alte repere pentru noi. Pentru o altă Românie, şi o altă societate.