În luna Aprilie, anul ăsta, citeam cu bucurie şi cu inima strânsă, ştirea conform căreia canalul Bega va fi în sfârşit decolmatat. Am aşteptat să intrăm în Mai, am aşteptat sfârşitul lui, iar lucrurile au rămas la fel de tăcute. Frustrant, dar pe undeva de aşteptat, poate ştirea fusese doar pleaşcă electorală pentru cei care au fost dispuşi să pună botul. Prin Iunie a apărut ştirea, -bomba- că licitaţia pentru lucrare este contestată, şi există chiar posibilitatea de a se pierde fondurile necesare. Din fericire, nu a fost cazul, iar acum aştept cu nerăbdare ca lucrările să înceapă efectiv.
Şi totuşi, de ce mi-ar păsa atâta de un biet canal?
Să spunem că oraşul îşi datorează existenţa, acestui fir de apă. Fără el, fără apă curată, terenul mlăştinos ar fi făcut imposibilă stabilirea unei populaţii civilizate, neafectată de diverse boli. S-au chinuit austriecii ani în şir, au săpat maluri, le-au consolidat, au adăugat puncte de acumulare pentru a putea jongla cu debitul, ba chiar l-au făcut şi navigabil. Apa asta, oricât de murdară ar fi ea câteodată, este a noastră, şi ne-a facilitat traiul aici.
Este un semn că delăsarea nu ne-a cuprins. Este o mişcare, timidă într-adevăr, de revigorare. Mâl, nisip, plante, diverse electrocasnice aruncate de nesimţiţi, toate îngreunează canalul. Curăţarea lui este un lucru nu doar necesar, nu stringent, ci natural, aşa cum ai grijă de alte lucruri fragile. Spiritul nostru este reflectat în luciul apei, grija noastră faţă de natură se încâlceşte între plantele acvatice, iar existenţa devine la fel de mâloasă. Imaginaţie prea bogată? Posibil. Dar nu poţi începe să vorbeşti despre apă şi grija faţă de natură, nicicui, când chiar canalul ce te deserveşte este jegos.
Nu în ultimul rând, am un argument de ordin personal. Apa asta ne desparte oraşul în două, şi totuşi, este aceeaşi Timişoara de pe oricare mal aş privi. Crede-mă, am privit-o destul de des, de pe ambele, între sălciile plângătoare din spatele Parcului Rozelor, sau de pe treptele de la Flora, dintre buruienile Iosefinului la fel ca de la turbina din Modern. În apa asta se dizolvă relele, se îneacă problemele, se scurg grijile mele, grijile tale .. ca un magnet al inconştientului colectiv, Bega ne ia şi ne duce departe trăirile ce ne apasă. Aici, pe malul Begheiului, timpul se opreşte, lăsând loc altor trăiri, altor imagini. Ea este martorul nostru neştiut, a văzut şi bune şi rele în oraş, iar faptul că o lăsăm apăsată sub povara atâtor rahaturi, nu devine decât o pată pe obrazul nostru. Martor, confident, apărător al atâtor generaţii, bucurie pentru copiii ce au prins vaporaşul, calmant al durerii, Bega a fost totul. De 50 de ani, i-o datorăm. Iar în final, o facem tot pentru noi.
Da, vreau Bega să fie curată, văd momentul când apele ei se vor năpusti mai vioi spre sârbi, când vom putea din nou călători pe luciul ei, aştept ca prin curăţarea ei, să redescoperim o valoare uitată a Cetăţii Timişoara. Vreau prea mult? Tot ce este posibil. Mă aştept la prea mult din partea locuitorilor? Aş vrea să sper că nu. Până atunci, nu vă cer acceptul să visez. O fac deja.
Tot ce pot face, este să mulţumesc pentru răbdarea de a citi până aici.