Cum ţi-l creşti aşa îl ai.

E veche zicala, din categoria funebru-fatalistă a lui “cum îţi aşterni aşa dormi”. Doar că, în unele cazuri, faptul că cearşaful are o cută nu înseamnă că vei dormi prost. Trebuie doar să te ridici şi să o îndrepţi.

Nebuloasa ne descrie cazul unul copil mai altfel. Ea spune “scăpat de sub control”. Dar să-i dăm cuvântul prima dată:

Subiectul e un copil. O fetita de aproape 12 ani, mai exact, scapata de sub controlul parintilor. Poate ca exagerez spunand asta, insa mama ei a ajuns aproape de disperare. Cu inca un copil de un an si 9 luni in grija, cu inca un copil care e pe drum (mai are inca doua luni si un pic pana la termen), femeia se simte pur si simplu haituita. Pe langa faptul ca se ocupa de copii, mai are si o afacere de care trebuie sa se ingrijeasca (si care, in contextul actual, nu merge foarte bine), plus multe alte chestii, ca noi toti.

Sotul ei e ocupat cu afacerea lui, fara de care stabilitatea financiara a familiei ar fi grav zdruncinata, asa ca sa nu sariti ca tre sa primeasca ajutor si de la sot, el face tot ce poate si atat cat se pricepe.

Nu se stie exact de cand au inceput problemele cu fetita cea mare, insa, treptat, au observat ca ii minte tot mai mult, cu chestiuni importante sau nu. Devenise un fel de ritual, maica-sa o intreba o chestie, aia mica mintea, mama afla, aia mica o tinea tot pe a ei si, la un moment dat, marturisea, dar numai cand era pusa in fata unor dovezi evidente. Zilnic.

Să numim fetiţa Jane (Doe), iar pe mamă Georgia (Doe), pentru claritate. Textul de mai sus e destul de clar şi tranşant, Jane este o povară pentru părinţii ei, mai ales pentru mami. Jane e scăpată de sub control. Jane nu vrea să fie ascultătoare, Jane este o povară, pe scurt. O povară între un copil de un an, altul nenăscut, şi job.

Dar cine a întrebat-o pe Jane ce doreşte? Serios. Un copil nu este un aragaz, pentru Dumnezeu! Nu îl pui în colţ şi uiţi de el, doar spălându-l din când în când. Nu merge. Familia este pe tiparul modern; tatăl are o scuză, e plecat cu jobul, aduce bani, face şi drege. Păcat că Jane nu vrea tricicletă Honda, vrea doar puţină atenţie, o îmbrăţişare acolo, o discuţie, să simtă şi ea că este importantă. De la tati nu primeşte asta. Mami? Păi mami e şi ea cu afacerile, iar când nu e cu afacerile, e cu ăl’ mic, tot după fundul lui, iar când nu e după fundul lui, simte că are dreptul de a sta cu puţa în sus, doar e gravidă, ce naiba.

Avem un copil la pubertate. Jane vrea în primul rând să fie. Şi cum obţii atenţie? Minţi. Minţi de îngheaţă apele, până o simplă convorbire se transformă într-o serie întreagă de stimuli, asigurări şi reasigurări, până la marginea nebuniei şi a devalorizării complete a informaţiei schimbate. Şi, culmea, copilul, adolescentul, se afirmă prin cea mai veche metodă posibilă:

Situatia a ajuns extrem de dramatica, in conditiile in care mama a aflat de curand ca fiica ei se intalneste cu un baiat mai mare cu 4 ani decat ea, ceea ce la varsta asta e o mare problema. Ii este teama de ceea ce s-ar putea intampla si isi da seama, cu groaza, ca nu poate sa controleze situatia, asta ar insemna sa-si petreaca toata ziua pe post de politist, paza pentru fiica-sa.

Vai Doamne, dar să aibă prieten la 12 ani ?! De la câţi kilometri se vede dorinţa de control a familiei? Ce s-ar putea întâmpla? Copiii nu sunt proşti defel, aşa cum cred unii, iar ura viscerală pentru relaţiile interumane s-ar putea să fie cel mai bun contraceptiv. Jane arată că există, demonstrează violent că are o persoană care ţine la ea, spre deosebire de restu’. Se aude, Georgia?

Corolarul este, bineînţeles, că adulţii au dreptate şi că problema ajunge pasată fix la omuleţul nevinovat:

Degeaba i s-a explicat ca dragostea de mama este neconditionata si nu se schimba, oricate prostii ar face, copila e in continuare convinsa ca mama ei e dusmanul ei de moarte.

Desi s-a apelat la psiholog, s-a incercat vorba buna de nenumarate ori, de catre toata familia si de catre prieteni, s-au incercat pedepse (nu, n-o bate nimeni, prietena mea a plans doua zile dupa ce i-a dat o palma peste fund) si se pare ca nimic nu functioneaza.

Aşa este. Copilul nu înţelege conceptul “dragoste de mamă”, însă înţelege al dracului de bine ce trăieşte zilnic. Şi rezultatul este că vina e pusă în cârca ei, a lui Jane, pe ea trebuie s-o consulte psihologul şi s-o convingă să devină din persoană cu viaţă în ea, un aragaz cuminte, bun de pus la colţ şi pupat la aniversări.

Exact aşa ţi l-ai crescut, Georgia, oricine ai fi tu. Cum schimbăm situaţia? Păi, merge tătă familia psiholog. Poate află cu ocazia asta soţii că nu se iubesc. Şi află Georgia că n-o interesează de Jane. Învaţă şi Jane că n-are ce să ceară din familia asta, şi cu puţină artă şi diplomaţie, îşi găseşte un cerc social care să-i ofere ceva potrivit. Şi nu în ultimul rând, Georgia s-ar putea să-şi reordoneze priorităţile în viaţă. Mai are poate 11 ani până următorul copil va face, poate, la fel.

Dar ca să rezolvi ceva, trebuie să recunoşti că ai o problemă. Deci, cu sinceritate: o fi sau n-o fi vreo cută pe cearşaful pe care dormim?