Era odată un om. Aşa începe povestea. Începe cu un om. Dragan Petricevici îi spune. A debarcat pe Bega acum câţiva ani buni, şi a făcut ce ştia el mai bine să facă: baschet. Echipa locală, o necunoscută totală decada trecută, a înflorit sub mâna acestui micuţ şi rotofei antrenor.
An după an, meci după meci, BCM Elba Timişoara strângea tot mai mulţi fani, urmăritori, interesaţi şi privitori. O echipă micuţă cu un buget de austeritate, dar cu jucători ale căror inimi s-au regăsit mereu în tribună.
E plăcut să urci prima serie de trepte. Ai trecut de body-guard, te-a controlat, te-a scăpat de sticla de suc. Ai urcat şi ai ajuns la bară, vezi deja terenul, tabela şi pe băieţi la încălzire. Vine a doua serie de trepte, urci cu paşii uşori, priveşti mulţimea pestriţă care se încălzeşte între două bârfe (musai sportive) şi câteva ocheade pe teren. “Îi spulberăm pe Atlassib, o să vezi!”. Cântă imnul. Jucători, antrenori, spectatori, cu toţii acordă cinstea cuvenită steagului românesc. Încă 3 minute, şi se dezlănţuie iadul.
Sala driblează în forţă, oamenii bat frenetic din tălpi, aplaudă, scandează, sar de pe scaune şi marchează de la 3 puncte împreună cu Rade. A venit şi tobarul, unu-doi şi de peste tot răsună refrenul Horto Magico … “Şi dacă tu vei câştiga, de bucurie vom sări şi vom cânta!”. Sfertul 3, când a început deja sfertul 3? Adeversarul revine furios, strivit sub răsuflarea dragonică a miilor de suflete. Luptă cu toate forţele să revină. Faultează, rupe, distruge, sala rănită mugeşte precum un taur înjunghiat. Ultimele, neiertătoare minute! Coş. Încă unul. Avem 5 puncte avans, hai că putem! Dribling. Fault. Două libere, încă o triţă, 10 puncte, îi îngropăm, e clar.
Fluier final, 2000 de oameni au câştigat încă un meci al vieţii lor.
Şi e plăcut să cobori treptele de la Sala Olimpia, între 2000 de eroi ai sportului cu mingea.