Presupunem o tarla de 1km pătrat. Bun. Arăm şi plantăm un kil de seminţe – whatever, să zicem porumb. Din kilu’ ăsta obţii o tonă de cucuruz. Also good. Bunul simţi spune că dacă la anul plantezi două kile, obţii două tone. Din ce în ce mai bine. Până când un lucru ciudat se întâmplă: în loc să ai parte de o creştere liniară, producţia începe să fie sub aşteptări. În loc să obţii 24 de tone din 24 de kile, obţii doar 23,5. Iar pe măsură ce investeşti mai mult (25, 26 kilograme), producţia continuă să nu respecta creşterea liniară constantă – ci obţii rezultate diminuate (say, 23,8 şi 24,4 tone).
Asta pentru că ai uitat o chestie: că ai trecut de vârf. O suprafaţă suportă un număr ideal de plante – determinat de tipul solului şi de mărimea plantelor. Când treci de vârful acesta maxim, plantele în plus se îngrămădesc, au şanse mai mici de dezvoltare, şi răpesc din cantitatea optimă de resurse a celorlalte. În continuare obţii mai mult decât maximul, dar nu obţii maximul din investiţie. Pe măsură ce creşti input-ul, curba descendentă se adânceşte, şi în final este posibil să obţii rezultate chiar mai proaste decât maximul.
Un nene mai dur, Garett Hardin, afirmă că declinul poate începe când resursa naturală este erodată şi îşi pierde capacitatea de a produce maximul. Exemplul lui, simplu de altfel, include o pajişte şi mai mulţi fermieri, fiecare încercând să maximizeze numărul de bovine pe care le are pe pajiste. În final pajiştea devine stearpă şi toţi o sug.
Alt exemplu, la fel de evident: o fabrică are o linie de producţie cu 6 maşini şi 3 muncitori, fiecare calificat pentru operarea a două din lanţ. Totul merge la maxim până se defectează ambele maşini ale aceluiaşi om, acesta întrerupând ciclul de producţie pentru un timp dublu. Pasul logic este să angajezi a.s.a.p. încă 3 oameni şi să-i califici pe maşini, astfel încât să ai maxim de producţie şi downtime minim. S-ar putea să vrei să mai pui un om pe maşinile care solicită operatorul, astfel încât unul din cei doi să poată lua pauză. Logică simplă: dacă vei continua angajările prea mult, vei obţine exact aceeaşi producţie (maşinile nu merg mai repede), dar cu costuri mai mari la salarii. Mai degrabă înfiinţezi o nouă linie, sau adaugi o maşină şi creşti nivelul de complexitate al produsului finit.
Postulatul Khazzoom-Brookes spune clar: oricât eficientizezi consumui unei resurse, cu atât consumul la nivel macro, creşte. Eficientizarea consumului înseamnă că acea resursă poate fi exploatată mai eficient şi în cantităţi mai mari, la acelaşi preţ. Consecinţă directă, preţul per consumator scade, asta atrăgând noi consumatori, mărind în final utilizarea resursei. De asemenea se elimină gâtuirile economice. Consumatorii de petrol erau la început ţinuţi pe loc de localizarea pompelor de extracţie. Astăzi discuţiile se poartă în legătură cu conducte trans-continentale şi trans-frontaliere…
Unde vreau să ajung, totuşi? La universalitatea acestei legi a rezultatelor.
Suntem o planetă cu resurse finite, populaţie într-o lentă şi stabilă creştere, şi noi fabrici apărând zilnic. Orice om are nevoi de bază şi un set de nevoi dictat de societatea în care trăieşte. Cantitatea de bunuri consumată de omul anului 1950 se diferenţiază clar de cea a omului anului 2009: consumăm mai mult, şi suntem educaţi să renunţăm mai repede la bunuri, aruncându-le (reciclându-le). Micuţul videoclip thestoryofstuff sugera că resursele se vor termina primele, afectate de consumul în continuă creştere. Alţii susţin că spirala ascendentă se opreşte odată cu depăşirea vârfului de producţie la petrol. Într-adevăr, ajunge o scădere cu 10% a petrolului livrat zilnic în lume, iar civilizaţia aşa cum o ştim s-ar duce dracului – începând cu transporturile.
Dar istoria imediată a infirmat ambele ipoteze. Resurse finită care s-a terminat prima dată a fost cea UMANĂ. Suntem la limita consumului, aruncând tone de produse perfecte, doar pentru a le schimba cu ceva mai nou şi mai trendy. Luăm împrumut de la bancă extrem de uşor, tot pentru bunuri şi locuinţe, garantând cu nimic altceva decât cu valoarea declarată a altui bun. Muncim mai mult pentru a putea lua bani şi deci credite mai uşor. Spirală ascendentă, totul ok. Dar pragul sus a fost atins fix la locuinţe: numărul oamenilor cu adevărat eligibili pentru credite pe bune s-a terminat, şi avântul băncilor de a obţine bani le-a determinat să acorde credite şi unor persoane cu posibiliţi reduse de a replăti împrumutul. Unei populaţii despre care nu se putea spune (political-corectness, eh?) că este săracă, needucată şi incapabilă de a replăti ceva. Sau poate şi populism tembel în democraţia americană.
Totul ar fi încă ok pe o piaţă echilibrată, pe care poţi să-ţi redobândeşti investiţia iniţială, ca bancă.
Dar spirala descendentă începe în momentul în care mulţi oameni sunt forţaţi să renunţe la case. Acestea inundă piaţa, prin urmare au o valoare cu mult scăzută. În Detroit, unde industria auto a suferit şi ea un declin vizibil în ultimii ani, poţi cumpăra case cu preţul simbolic de $1. Lipsite de posibilitatea de a redobândi lichidităţi, băncile sunt forţate să acorde credite noi mai atent. Vârful de producţie al diverselor fabrici, atins şi doborât din nou zilnic, este afectat de cea mai simplă chestie: brusca lipsă de cumpărare a oamenilor lipsiţi de creditele necesare. Urmează disponibilizări din lipsă de cerere, disponibilizaţii fără putere de cumpărare sunt nuli financiar, ba chiar riscă să îngroaşe şi rândul celor homeless, dacă aveau credite de locuinţă. Pe măsură ce criza se desfăşoară, schimbarea demografică şi migrarea de la middle-class la pături mai joase ale societăţii forţează industria serviciilor să-şi reconfigureze priorităţile. Earth going the rabbit hole, in a nutshell. Fiind interconectate şi depinzând de consumul inter-continental, nu suferă doar U.S.A., ci şi Asia sau Europa, societăţi evoluate dependente de consum şi tehnologie. Probabil în aceste momente Africa o duce cel mai bine, neavând CE să piardă, mai exact. Ei încă se distrează cu lipsa apei, holera, stuff like that.
———————-
În ultimii ani s-a vânturat mult termenul de sustainability – capacitatea de auto-susţinere a unei societăţi. Bineînţeles, dacă depinzi de radiorile aduse cu vaporul din India, eşti blocat. Dacă depinzi de textilele făcute în China, eşti ţintuit. Cu cât distanţa geografică se măreşte, cresc proporţional costurile şi riscurile de transport. Nu văd nimic bun în criza actuală – ultima a durat 6 ani lungi în America. Dar este posibil ca, în ceasul al 12lea, guvernele să realizeze că această sustainability nu este o opţiune, un plan drăguţ pe agenda ecologiştilor, nu un simplu deziderat cu împlinire când-o-vrea-Dumnezeu, ci o necesitate stringentă a societăţii noastre. Pentru a evita o nouă criză globală în viitor, avem nevoie ACUM de reconstruirea societăţii pe baze foarte pragmatice şi geografice. S-ar putea ca fructele exotice să nu mai fie de găsit la magazinul din colţ, şi nu ieftin – dacă nu le creştem noi. S-ar putea să înţelegem că putem creşte doar dacă mărim populaţia constant, un nou vârf fiind pe cale să se atingă şi aici, fie limitând necesităţile, plafonând spirala consumului.
E bine? E comunism? E limitarea libertăţii? Nu ştiu. Natura e cel mai bun arbitru când vine vorba să balanseze speciile şi necesităţile. Tigrul nu ucide pentru a pune la saramură, nici nu cultivă pentru a umple hambarele. Doar noi, oamenii sălbatici, lumea agrară, mergem pe spirala ascendentă a păstrării resurselor, a creşterii populaţiei ca rezultat, iar apoi o nouă creştere a resurselor. Indienii au implementat controlul populaţiei şi n-au avut nici pe dracu – până omul alb nu i-a terminat. Triburile primitive pe care le vedem şi conservăm astăzi, fac exact acelaşi lucru: nu se dezvoltă dincolo de punctul unde nu se pot întreţine. Ei nu văd rostul necesităţii extinderii, dacă eşti fericit aşa cum eşti. Doar în civilizaţia noastră s-au întins imperiile prin cuceriri, sau au inventat şi ei prezevativul mai gros.
Prin criza actuală vom trece, cumva. Dar se prefigurează altele, legate de petrol, ozon, suprapopulare, etcetera. Iar eu vreau să-mi trăiesc liniştit bătrâneţile. E cazul să învăţăm din greşeli.