Pentru cine nu ştie, peştera Româneşti este situată în comuna cu acelaşi nume, iar acolo se ajunge prin Coşava. Din localitate, urcarea durează aproximativ un ceas, cam la 3 sferturi din drum existând o mică poieniţă, numai bună de popas. Da’ până acolo!
Pentru un om al munţilor ca Alexandra, timpi de 60 de minute sunt absolut inacceptabili. Am încercat să mă ţin după ea, ca berbecul, nu mergea prea repede, doar constant. Evident, pentru un om care nici n-a alergat serios în ultimele luni, e o încercare de-a dreptul herculeană. După 15 minute mă simţeam ca un camion încercând să se ţină după un Lamborghini. Pantele nu sunt abrupte, aş spune că înclinarea e de vreo 15 grade, însă urcarea continuă masează absolut toţi muşchii picioarelor, mult mai repede decât mi-ar fi plăcut mie.
Pe lângă mine au trecut biciclişti, oameni cu maşina, chiar şi maşina de poliţie, am văzut un om pe uniciclu, oameni de toate vârstele. Chiar m-a încântat numărul de femei în vârstă (40-50+) care, încălţate cu bocancii de piele şi cu toiagul în mână, urcau voiniceşte, ba m-au şi întrecut de vreo 2 ori. Alte familii cu copii mici, de 4-5 ani, urcau şi ei lejer, natural. Jesus! În afară de poteca lină, fix înainte de poiană sunt vreo 3 dâmburi abrupte. Când zic abrupte, mă gândesc la o înclinare de 30-40 grade, de urci pieptiş – teh final test, de scuipat plămânii.
Totuşi, 45 de minute şi 3 pauze mai târziu, eram în poieniţă. Pauză 5 minute, rehidratare (şi felicitat singur că am cărat ditamai sticla de 2l cu apă) – iar de acolo dulce coborâre spre peşteră, pe o potecă strâmtă de tot. Pentru oamenii care-şi pierd echilibrul când sunt obosiţi, e dea dreptul genial, poteca trece fix pe lângă un versant abrupt. Enfin, am ajuns cu bine la peşteră, pe la 14:20 … făcusem de puţin peste un ceas, fetele doar 35 de minute. Diferenţa a fost de multe rânduri distanţă. Acustica peşterii mi-a permis să aud şi eu muzica, puţin mai atenuat ce-i drept; în schimb, aş flegma adânc din gât pe toţi ţăranii care au decis că în timpul unui concert e ok să vorbeşti la telefon sau cu ceilalţi din jur. Mai şi urlau la telefoane, din lipsă de semnal. Anul viitor mă duc cu 3 ore înainte. M-a dezamăgit puţin Oda Bucuriei, cu vocile puse de pe bandă şi cu volumul aproape în surdină – la o melodie care, într-o peşteră, ar trebui să facă munţii să vuiască! Încă o bilă negră pentru valsul de final – constat că unii omini nu se ştiu sincroniza când vine vorba de ecou. Primele rânduri începeau să bată din palme, iar ultimele băteau cu 0.5 secunde întârziere … a ieşit mămăligă. Dar a fost fain aşa.
Concertul, deşi se numea aniversar, a durat fix un ceas, până la 15:00. Cum regruparea era imposibilă în faţa peşterii, am pornit în jos tot singur, rămânând să ne întâlnim cu toţii la microbuz în jur de 16:00.