Scurte

First off, de când făceam spume legat de diacritice şi de nonşalanţa cu care se eschivează omu’ de rând, am început să fiu mai atent la chestiile tipărite. În ultimele 4 zile am observat mai multe typos şi mai multe scăpări decât văd în medie pe bloguri, ceea ce-i cam naşpa. Şi dacă aş scuza să zicem o cărţulie făcută la viteză şi pe genunchi, nu acelaşi lucru pot spune despre un Hamlet bilingv scos de Adevărul şi care se vrea quality. Pur şi simplu scăpările de traducere sunt inacceptabile, chiar dacă-s doar omisiuni mici. Vreau perfecţiune dacă-mi vinzi perfecţiune. Sau măcar o erată acolo.

Îşi mai aminteşte cineva ce puritani eram încă şi-n 2000? Cum roşea lumea dacă auzea versuri de la B.U.G. Mafia prin centrul oraşelor? Take this: Jim Morisson, 1969, Miami. Urcă pe scenă şi aproape îşi arată „cocoşelul”. E drept, pe vremea când America îşi spărgea inhibiţiile noi construiam voioşi socialismul, but still, point stands. Cred că cel mai explicit vers românesc de la o trupă mai cunoscută e ăla cu „al tău sân îmi mângâie mâna”, Vama Veche. C’mon.

Rămânând oarecum în zonă: a fost odată un gagiu numit Phil Donahue. Ăsta şi-a făcut carieră din a sparge inhibiţii la televizor, tot prin 1970. Anume, odată cu revoluţia sexuală a Americii omu’ a făcut emisiuni exact pe temele controversate ale momentului: a discutat probleme de cuplu, a discutat despre masturbare, a adus în emisiune homosexuali, dacă nu mă înşel chiar şi travestiţi. Totul făcut cu profesionalism încât să nu poată fi cenzurat; zicea că „Problema televiziunii nu este controversa, ci amabilitatea”. Poate avem şi noi de învăţat o lecţie de media de aici. Poate ar fi timpul să lăsăm senzaţionalul pe seama Click şi Cancan, iar pe ele să le împingem la marginea societăţii. Şi noi să dezbatem chestiile pe bune.

N-am terminat încă. Pe tema inhibiţiilor, dacă tot am înjurat-o un întreg popor pe Madona că e deraiată şi nu-ştiu-cum, să vă servesc un citat de-al ei din anii ’80, despre Biserică: „Câte milioane de catolici fac terapie pentru a scăpa de ideea păcatului originar? Ştiţi cum este să ţi se spună din prima zi de şcoală că eşti un păcătos, că aşa te-ai născut?”. Tipa asta a făcut ceva, a spart bariere, s-a luat în piept cu Biserica. Noi, comentatorii, on the other hand … meh. Când faceţi primul videoclip considerat blasfemiator şi ajunge în topuri, anunţaţi-ne.

Last but not least on my list: violenţa. Se discută pe bloguri despre violenţa asupra copiilor şi despre cea casnică, se discută cu o ciclicitate demnă de cauze mai bune. Pur şi simplu când credem că s-au stins ecourile ultimei discuţii, începe alta, bazată pe alte fapte. Şi cum în vasta majoritate a cazurilor se discută despre violenţa fizică, I want to make a stand.

Anume: violenţa fizică nu mă interesează. Cea psihică trebuie să ne facă atenţi şi să ne pună în alertă. De fiecare dată se vorbeşte despre femeile agresate şi se scoate în faţă faptul că „nu am avut curajul să merg la Poliţie”, sau „îl iubeam prea mult”. Nu mi se pare o vorbă care să le facă cinste, ba dimpotrivă, dacă eşti destul de slab(ă) încât să te complaci într-o relaţie pasiv-agresivă, e problema ta. Sigur, braţul legii va pedepsi fapta lui, dar nu poţi cere compensaţii morale şi umeri de plâns pe ei pentru că tu ai stat capră. Relaţiile cu psihoticii se exclud, of course.

Acu’, bineînţeles, la copii e altă discuţie având în vedere că-s neputincioşi în faţa unui părinte hotărât să le fută meciu’. Oarecum. De pe la adolescenţă încep să se cearnă grâul de neghină, cei tari de cei slabi, viitoarele slugi de viitorii lideri. Parcă am dat un exemplu mai de mult pe-aici. În orice caz, violenţa psihică e cea care merită urmărită, şi e de obicei mai uşor de observat. Ăsta-i avantajul interacţiunii, odată pus în aceeaşi cameră cu victima şi agresorul poţi observa relaţia lor chiar şi doar din context, nici n-ai nevoie de cuvinte. Iar alteori chiar din descriere. Keep in mind, keep watch. Keep safe.