Uitare

Un ceas ticăie în întunericul colţului unde a fost aruncat. Camera mi-e încărcată cu nimicuri ce -poate,nu-mi amintesc- odată mi-au fost dragi. Încet, măsor covorul pas cu pas. Şi iarăşi. Aş fuma, dar ansamblul gesturilor necesare este himeric. Mă împiedic de firul telefonului, tăiat din rădăcină. Dacă mi-ar fi cu putinţă să mişc maxilarele, aş înjura. Neuronii se resemnează şi conspiră la supravieţuirea mea, forţându-mă să împlinesc funcţii vitale. Materie cenuşie. Cameră ponosită. Înserare gri. Hainele mi se închid la culoare. Mai stai puţin, suflete! Nu te înnegri şi tu!

Oriunde m-aş afla, uitarea e la fel. Se aşterne ca o ceaţă, şi totuşi disting în ea forme familiare. Doamne, orbeşte-mi sufletul! E acru de viaţă şi nesătul de moarte. Am obosit.

Cain.

[ această însemnare depăşeşte cu mult limita pentru a fi încadrată în specia PA; având în vedere că m-am chinuit vreo 10 minute fără a reuşi să reduc la 500 de semne, prefer să las originalul ]