Aceste patrupede paricopitate

Să începem prin a spune bancuri, c-aşa-i pe la noi rumunii:

Un filosof îşi petrece concediul la munte.
Mergând pe coclauri, vede un cioban cu turma de oi.
– Ancestralule păstor, ale tale sunt aceste minunate patrupede paricopitate, care se autofurajează pe acest mioritic plai?
Ciobanul, sprijinit in bâtă şi dând din cap:
– Indubitabil!

Suntem de acord că ăsta era clar filosof – că dom’le uite ce cuvinte complicate folosea? Doar că .. gândind pe filiera asta şi nenea cu burlanul era tot filosof în devenire. Nu merge aşa, să judecăm la kilogram. Să limpezim termenii puţin, vă rog.

Pe un om prost îl detectăm că-i prost prin aceea că nu dispune de un set suficient de larg de simboluri încât să poată interacţiona cu alţi oameni fără fricţiuni. Prostălăului degeaba-i zici să nu flegmeze pe stradă, că el nu poate concepe noţiunea de “bine comun”, ce să vorbim despre etică şi alte alea. Similar, un om inteligent e ăla care deşi n-a mai auzit niciodată de o chestie ca “echilibrul mâinii tremurânde” poate totuşi să înţeleagă din exemplele date ce-i aia, adăugându-şi în memoria pasivă un concept nou şi observându-l corect la următoarele alegeri.

Să nu uităm să delimităm inteligenţa de morală, sau inteligenţa de eficienţă. Inteligenţa nu obligă la a alege cele mai bune căi (eficienţă) sau la cele recomandate de vreo autoritate (norme morale). Pur şi simplu inteligenţa e un fel de potenţial latent, pe care unii şi-l folosesc în scopuri bune, iar unii nu şi-l folosesc nici măcar în scopuri rele. Atât.

Dar să revenim la filosofii noştri.

Care-i, în fond, scopul primar al comunicării? Să transmiţi ceva informaţie acolo, obiectiv-subiectiv, mai un “te iubesc” mai un “acţiunile Rompetrol sunt în scădere”, chestia e că transmiţi. Şi o faci clar, ca să te înţeleagă ălalalt, ba chiar şi concis, pe scurt, optimizat, prin simboluri, înghesuind cât mai multă semnificaţie în unitatea de timp. Asta e, de altfel, una din diferenţele fundamentale dintre un angajat bun şi unul prost, sau dintre doi profesori: unul ştie a se exprima şi e eficient în a face asta, iar ălalalt se învârte în jurul subietului până plictiseşte pe toată lumea.

Care-i legătura cu filosofii, ziceţi? Păi nu-i o legătură cât o confuzie. Anume că orice vorbire d-asta mai întortocheată sau mai elegantă înseamnă filosofie sau inteligenţă. Mnu.

A vorbi despre “extorsiunea unui degajament de .. al unui .. ” când tu vrei să zici că s-a rupt burlanul nu aduce nici un plus nici ascultătorului nici ţie, nu te ajută nici măcar să-ţi clarifici ideile proprii. Similar, să te adresezi unui trecător cu “prealuminat cetăţean, îmi poţi furniza te rog o informaţie cu privire la denumirea unui segment de pământ din ..” când tu vrei să întrebi unde-i strada X … la fel nu înseamnă nimic. Eficient sau mori. Cu alte cuvinte, fiecare conversaţie reclamă a fi adaptată la nivelul interlocutorului şi la capacitatea sa de receptare.

Scopul filosofiei este de cele mai multe ori o generalizare. La fel ca legea, la fel ca ştiinţele exacte, filosofia caută acele lucruri/legi generale care pot descrie clase întregi de obiecte şi idei. Scopul acesta nu poate fi atins folosind noţiuni din gândirea comună, ci reclamă adăugarea de sensuri noi în limbă şi de cuvinte noi alături de noţiunea descrisă. Urmează logic că o discuţie între doi filosofi este inaccesibilă unui om ce nu posedă minime noţiuni; nu-i deloc grav, la fel cum nici nu am înţelege doi chimişti discutând despre chestiuni teoretice legate de aşezarea elementelor în tabelul Mendeleev. Sau despre principiile din dreptul roman.

Acum că am aşezat elementele la locul lor, suntem capabili să facem şi câteva observaţii cu caracter oarecum prescriptiv.

Spre exemplu că o discuţie vag abstractă între doi tineri ce nu posedă cunoştinţele necesare nu este filosofie, ci filosofeală; termenul poartă în sine ironia necesară. La fel, un om adresându-se unei mulţimi trebuie să se adreseze unui numitor comun; politicianul de la amvon microfon vorbeşte despre “salarii, pensii, drumuri, autostrăzi, facem”, în timp ce actorul ce ţine un discurs la închiderea festivalului de teatru poate risca să intre în intimitatea artei pe care o practică – publicul este probabil obişnuit cu termenii.

În fond viaţa socială se compune din bucăţele mici, din oameni care doi câte trei se înţeleg între ei; se face din efortul conştient al fiecăruia de a se face înţeles şi de a-i înţelege pe cei din jur, de a se educa înainte de a-i educa pe alţii. Mecanismul care-l face pe nea Ghiţă să nu-şi mai suflet mucii pe trotuar nu îl are în componenţă pe Andrei Pleşu tunând de la amvon catedră, ci  pe un alt nea Ghiţă aproape identic însă cu 3 minute mai educat. La fel cum mecanismul ce permite acceptarea prin lege a homosexualităţii nu ţine deloc cont de strigătele behăite ale unor oi lipsite de cel mai primitiv aparat de gândire.

Ca să ne exprimăm vag elevat, filosofia ţinteşte pe verticală şi nu pe orizontală. Ţinteşte să acopere şi să descrie clase întregi de obiecte, idei, apoi meta-idei, apoi .. it’s so meta it hurts. Dacă aţi încercat vreodată să învăţaţi o limbă străină, probabil printre primele tehnici pe care le-aţi achiziţionat a fost şi aceea de a înlocui lucrurile pe care nu le ştiţi prin altele mai cunoscute. Nu ştii să spui pe engleză că eşti dissatisfied sau weary în legătură cu măsurile de austeritate? Nu-i bai, you’re fed up and you’re good to go. Limba este o exprimare a minţii umane – şi amândouă au această trăsătură, de a putea ocoli orice fel de blocaj prin construirea unui sens relativ precis din simboluri adiacente celui care ar fi fost necesar. Nu este o dovadă de ascuţime intelectuală faptul că vorbeşti cât de cât complex acolo … e o simplă dovadă că ştii bine dicţionarul de sinonime. Sau că dezlegi des integrame.

Chestia cu adevărat uimitoare este că adevărul odată rostit în aer liber începe să ardă, e purificator. Poate aţi stat vreodată în vreo ipostază semi-legală, semi-morală, într-o zonă de clarobscur unde nu vă simţeaţi prea bine? Grupuri întregi pot suferi de orbire comună sau de vedere scurtă, nu-i nimic nou în asta. Ce-i însă interesant de observat este că în general vorbirea complicată este nu apanajul oamenilor sinceri, ci fix al celor ce au ceva de ascuns. Cine vrea să te ducă cu zăhărelul vine şi-ţi trânteşte vorbe meşteşugite, face paşi laterali prin discurs, diluează sensul cuvintelor încât devii confuz chiar faţă de tine însuţi. Prin opoziţie, adevărul se află tăios, se exprimă clar şi concis iar de la distanţă pare chiar grosier. Cam ca miile de oameni blocate pe un singur strigăt  – cum ar fi “Li-ber-ta-te!”, sau ca triburile care au cucerit Roma decadentă.

.. În fond, pe voi nu vă interesează truismele astea. Da’ din când în când îmi place să fac câte o excursie prin locurile pe care le consider evidente, măcar să le notez şi apoi să le compar peste ani cu alte chestii ce mi se par la fel de evidente. Cum ar veni, să văd dacă mai vorbesc filosofeli şi dacă am reuşit să transform patrupedele paricopitate în nişte simple oi.

Măcar oile se pot mulge şi frige-n proţap. Pentru că barbarii câştigă întotdeauna, pe bună dreptate.