Scheletul de sub pat

În engleză în original scheletul e-n dulap, dar să nu ne împiedicăm acum de detalii v-aş ruga.

Scriam acum multe luni despre legăturile dintre părinţi şi copii explicate prin ochii analizei tranzacţionale. Spuneam acolo că oricât de rea este copilăria, totuşi ea păstrează prin natura ei o dâră de inocenţă, un fir de nepăsare, o rădăcină de fericire. Măcar timp de 24 de ore cât ai fost copil, probabil s-a găsit cineva căruia să-i arăţi dragoste necondiţionată şi care să-ţi întoarcă sentimentul. Şi mi se părea că e bine să te depărtezi de oameni în cazul în care ţi-au futut fericirea aia, că-i bine să pleci şi să îngropi adânc trecutul în speranţa că nu vei dezgropa vreodată scheletele din acel dulap. Credeam că poţi evita mizeria şi doar să păstrezi acel subţire fir care te leagă de inocenţă.

Şi totuşi …

Ştiţi probabil vorba aceea înţeleaptă despre distanţa insurmontabilă dintre doi oameni aflaţi la 5 metri distanţă? Cel mai probabil cunoaşteţi minim un astfel de caz, fix ca-n descriere, oameni ce-or fost apropiaţi chiar prin sânge şi care acum nu-şi mai vorbesc deşi ar avea la îndemână literalmente ZECI de modalităţi de comunicare. Mame cu fiice, bunici cu nepoţi, nepoţi cu mătuşi, veri între ei, aceleaşi drame şi la oameni de 24 de ani şi la oameni de 51 de ani. Tare vechi, minţi în coliziune, ego-uri prea mari pentru spaţii prea mici .. paleta greşelilor în familii şi-ntre prieteni este vastă.

Ei, am şi eu o astfel de situaţie. Nu dau aici detaliile, sunt rufe murdare şi nu vă pasă ce culoare au şi cine le-a purtat. Tot ce contează este c-am rupt legătura acum N ani cu o persoană care la suprafaţă părea mieroasă şi dulce, iar în particular se dovedea a fi mai degrabă dictator în miniatură. Dictator semi-analfabet, de altfel.

Vreme de ani buni m-am simţit mândru de chestiune, mândru în sensul c-am reuşit să-mi rup mâneca de nebun şi să tai o legătură bolnăvicioasă. Asta a trecut prin ignorat apeluri telefonice, evitat locuri comune şi în principiu o estompare a trăsăturilor persoanei în mintea mea. Un fel de narcotic, să spunem. Totuşi ceva nu se leagă, vedeţi voi? Nu poţi fugi la nesfârşit. M-am întrebat, dacă X moare aş merge la înmormântare? Spun sincer că nu ştiu încă. M-am întrebat în ce condiţii aş accepta să reiau legătura. Nici asta nu ştiu, nu ştiu să pun condiţii, prin urmare starea de fapt se menţine. Şi nu este normal, încă nu joc pe terenul meu din moment ce nu-i ştiu nici trasa marginile. Amar-putred, ştiţi gustul acela sălciu de măr viermănos? Aşa-s relaţiile astea.

Şi totuşi .. ceva mi s-a schimbat în configuraţia internă, am digerat o lecţie poate evidentă altora. Tot din analiza tranzacţională ştim un lucru: îi purtăm pe cei apropiaţi în noi înşine, târându-le imaginea, tarele şi reflexele după noi prin viaţă – chiar dacă ne despărţim de ei fizic. Imaginea cuiva ce a fost apropiat merge cu noi, stafia lui doarme cu noi şi gândurile lui mănâncă cu noi – lăsându-şi balele ca o dâră prin ceea ce credem şi sperăm că este personalitatea proprie. În fapt şi-n realitate suntem în mare parte rezultatul intersecţiei altora cu viaţa noastră, şi pe la colţuri, prin unghere neaerisite suntem noi. Ascunşi bine stăm, stă piticul ce cândva se pişa în scutece şi gângurea fericit, stă mica oază de libertate şi neatârnare sufletească. În rest sunt Alţii, sunt adulţii care ni s-au perindat prin viaţă, sunt prietenii şi iubitele, sunt duşmanii şi inamicii din luptă. Suntem într-o foarte mică măsură fetiţele şi băieţeii cu ochi limpezi, suntem doar o parte infinitezimală din copilaşii ce cândva eram miraţi “cum stă soarele pe cer, mami?“. Mai degrabă suntem rodul lucrurilor ce-au venit după copilărie, plămada celor ce ne-au îmbrăţişat, oglinda celor ce ne-au lovit, imaginea celor care ne-au sărutat şi sosiile celor ce ne-au călcat în picioare. Stafiile altora prin celulele noastre.

Şi cel mai dureros de privit este imaginea oamenilor care în contact cu duşmanul s-au cocoşat şi au pus o platoşă deasupra lor. Oameni care s-au încovoiat sub loviturile de berbec şi care nu aşteaptă decât lovitura de graţie care să le deschidă într-un final porţile urii. Este incredibil de greu să vezi un om mergând şontâc-şontâc prin viaţă, cu singurul reflex de a se apăra din când în când de lovituri imaginare. Nebunia resemnată.

… nu este un act de curaj să fugi. Nu este un act de curaj să taci şi să înghiţi, să plângi în tine sau să te descarci asupra altora. Nu poţi ţine scheletul sub salteaua pe care dormi. Singurul test adevărat al omului social din lumea asta este fix relaţia pe care o are cu cei pe care-i urăşte. Pentru că e uşor să pleci schelălăind când ditamai adultul îţi arde o scatoalcă, însă e infinit mai greu să te ridici şi să-l plezneşti înapoi cu ură nedisimulată. Cel mai greu este să-ţi asumi poziţia şi să o susţii, mai ales dacă tu eşti mic şi el e mare. E inuman de dificil să stai pe două picioare şi să scuipi, să te zbaţi şi să ţipi în timp ce restul clanului te judecă doar de la distanţa sigură oferită de poveştile ţesute deja. Da’ altă cale nu văd să fie.

Am cunoscut un singur om care ar putea să spună că-i oarecum, aproximativ liber. Unul singur, condus de o curiozitate de fier şi un cap pătrat rezistent la şocuri, care cumva a dat din mâini şi picioare până a prins hăţurile şi i-a înhămat la căruţă pe cei care-l credeau manevrabil. În rest, cu bune şi cu rele, cunosc oameni care-s rezultatul adaptării la mediu şi care chiar s-au convins pe ei înşişi că asta vor, că asta-i totul, că a ţinti spre mai bine înseamnă a ruina un echilibru deja fragil. Fără vlagă. Oameni care au nevoie să se scuze dacă fac ceva neaşteptat şi care poartă cu ei firele invizibile ce-i ţin conectaţi la o listă interminabilă de “să nu … “. Nici eu nu mă exclud din categorie, de altfel. Simplul fapt că explic pe-aici chestia este echivalentul unui popă ce nu practică ce predică. Sper c-am reuşit măcar să plantez nişte seminţe, totuşi.

Vă las cu Fluidele. Pentru că, în fond, tot ce spun s-a mai spus. Eu doar ascult ecourile.

Breathe, breathe in the air
Don’t be afraid to care …

[ .. ]

For long you live and high you fly
And smiles you’ll give and tears you’ll cry
And all you touch and all you see
Is all your life will ever be…

Run, rabbit run
Dig that hole, forget the sun,
And when at last the work is done
Don’t sit down it’s time to dig another one