Joi noapte a fulguit pe-aici prin Timişoara. Nu s-a depus nimic. Ieri, vineri, a nins toată ziua, a nins isteric, până seara se depusese un strat de minim 25 centimetri de zăpadă pe străzile de la periferie.
E sâmbătă dimineaţa, în camera mea sunt 22 de grade Celsius. Am ieşit până pe balcon, unde e un aer stătut şi rece de-mi trec brusc toate ideile. Deschid geamul, inhalez un aer tăios. Afară sunt sub 0 grade, şi totul stă. Maşinile din spatele blocului, slab iluminate şi îngropate sub zăpadă. Undeva în zonă urlă o javră fără somn. Iubesc aerul ăsta curat şi nepăsător, rece şi fortifiant. În balcon e un aer stătut şi rece ca-n cămara străbunicii.
Îmi amintesc de iernile de la ţară, la Bocşa, cum urcam pe deal şi dealul era o pătură albă. Îmi amintesc de iernile copilăriei de la oraş, când mergeam cu tata pe bicicletă la grădiniţă la 6 dimineaţa. Acelaşi aer, acelaşi ger, aceeaşi lipsă reconfortantă de mecanicism. Pur şi simplu inhalez chestia asta şi nu-mi pot imagina că există poluare sau gaz de eşapament sau praf. Sunt invenţii ale oamenilor răi. Tremur şi iubesc să tremur în frigul ăsta tonifiant; e ca şi cum aş bea Schweppes cu toţi porii din dotare, direct pe sub piele.
Îmi plac nopţile de vară, când la 4 dimineaţa s-a lăsat puţină răcoare, când adie o boare dulce de vânt prin aerul prăfos. În crugul lui iulie, când eu şi cocoşii mai suntem de veghe, când calculatoarele au adormit şi telefoanele tac, atunci mă desprind. Iau cuvintele şi tac cu ele de vorbă – cerul e prea mare ca să mai îmi rămână mie ceva de spus pe lângă el, şi de altfel stelele sunt tot ce aş putea spune vreodată. Acolo, pierdut în negrul nopţii, sunt eu, dincolo de muncă, messenger sau telefon. Fugit de acasă deşi sunt în locul unde am trăit 18 ani.
Iarnă, vară, mereu voim să scăpăm de anotimpul în care suntem. Sau mai degrabă spun asta la trecut, voiam să scăpăm, ăsta era ritualul. Acum nu mai contează nicicui ce vreme e afară – dacă-i frig pornesc aeroterma, dacă-i cald ventilatorul, dacă plouă închid geamul şi dacă-i cald trag draperiile grele. Aplatizăm stimulii de mediu, ne construim coteţe superbe în care să ne fie cât mai bine, cât mai puţin variat, iar dacă ieşim pe stradă ne înfofolim sau mergem cu maşina.
Nu, nu critic nimic şi pe nimeni, sunt primul care se bucură că are opţiunile astea. Şi totuşi …
Suntem generaţia care stă trează noaptea şi moţăie ziua, pentru că peste zi sunt prea multe de făcut şi prea mult zgomot de fond. Aşteptăm seara pentru a ne distra şi weekendul pentru a ne permite 10 minute de relaxare; concediul pentru a îndrăzni să visăm la câteva zile pentru noi înşine, între febra pregătirilor şi stristeţea întoarcerii. Urâm un lucru şi-l facem fix pe ăla, spunând că o facem ironic. Suntem oamenii care luptă pentru libertatea înţeleasă în termeni de confort. Parcă bunicul când lucra pământul sau dădea la găini avea mai mult timp de gândire, el cu el însuşi.
Cel mai liber om din lumea asta nu-i cel care deţine tot. Mnu. Cel mai liber om e cel care-şi permite să piardă tot.
(scriu asta pentru mine, nu pentru alţii, întru amintire şi nu întru interacţiune; comentariile sunt, prin urmare, închise)
