Cărţi pentru râtani

Citeam un articol mai degrabă pesimist semnat de Dan Mihăilescu. Un articol despre cum cărţile nu-s dorite şi nu-s iubite şi nu-s căutate şi AR TREBUI SĂ FACEM CEVA ÎN PRIVINŢA ASTA!

Dar mai bine să-i dăm cuvântul omului:

Degeaba avem grijă de azilul de bătrîni care sîntem, dacă nu ne îngrijim din vreme de cultura nepoţilor stimulaţi să frecventeze librăriile şi bibliotecile viitorului. Se impune în regim de urgenţă un proiect comun al Uniunii Scriitorilor cu Ministerul Învăţămîntului, mass-media şi ONG-urile din domeniu, cu UNITER, ba chiar şi companii coregrafice, grupări sportive etc., adică tot ce poate cuprinde şi susţine lumea cărţii în ochii publicului în formare.

Nu ştiu nimic despre numărul vizitatorilor şi cifra de vînzări (numai la Humanitas am fost martor cînd s-a atins al treilea miliard!), dar cuvîntul de ordine mi s-a părut a fi: desfrunzire.

Totuşi: haideţi să ne înţelegem oleacă asupra chestiunilor de bază. Să aflăm unde suntem, ca neam, şi să pornim la trap de acolo.

Spre exemplu aflăm dintr-un reportaj al PrahovaTV că Biblia a scris-o popa. Sau a scris-o Eminescu, doar el e ăla nepereche care s-a ocupat cu scrisul în ţara asta. De-un alt exemplu aflăm că ultima carte citită a fost Biblia. Sau Pinochio a citit o fată, acum 5 ani. Sunt, desigur, exemple disparate şi poate nu complet reprezentative asupra întregii populaţii. Şi totuşi asta este o exemplificare foarte bună a culturii din România pitorească: primim ce ni se dă, facem ce ni se spune. Dacă la TV zice că guma de mestecat e bună în loc de pastă de dinţi atunci musai că aşa şi este. Problemele României pitoreşti sunt la nivelul de igienă elementară, de scris-citit, de înţeles CE vrea să spună omul care ţi se adresează. Este perfect posibil să mai trăim încă în România lui Viorel Gaiţă, acea Românie unde era o problemă să ai copii bipezi sau să găteşti harakiri.

Exemplul cu Biblia este grăitor având în vedere că suntem o ţară eminamente religioasă, eminamente creştină. Dacă mai căutaţi prin videoclipurile PrahovaTV veţi mai găsi şi nişte răspunsuri siderante la întrebări banale precum “Cine au fost Adam şi Eva?” sau “Care-i diferenţa între Paşte şi Crăciun?”. Nu-s întrebări despre obiceiurile arabilor sau ce consideră kosher evreii. Sunt întrebări de cultură în fond, întrebări ale căror răspunsuri ar trebui să fie ţesute în viaţa omului de rând trăitor ortodox. Înainte să ne apucăm să-i construim maşinii diferenţial ar fi bine să ne asigurăm că are roţi care se învârt.

Asta pe de-o parte: oameni săraci cu duhul pe care i-a prins la înghesuială un reporter hulpav. Fie.

Pe de altă haideţi să privim puţin în viaţa orăşenilor. La muncă probabil aveţi minim un panou pe care se afişează diverse chestiuni de interes. Până şi la fabrică există aşa ceva, de la chestiile generaliste despre “eficienţa muncii” până la anunţurile “Cutare nu lucrează mâine”. Ce-au astea a face cu cultura? Nimic. Sau totul, depinde cum priviţi. Câte firme vedeţi în drumul spre lucru? Mă refer la chestiile fizice, afişarea denumirii firmei la intrarea în clădire. Multe? Zeci? Cum arătau străzile în 1991? Câte reclame primeaţi acasă în 1995? Dar acum? Câte hypermarketuri diferite vă trimit reclame într-o săptămână? Pizzerii? Mai vedeţi reclame lipite pe uşa scării blocului – “închiriez ieftin apartament”, “vând garaj”, “fac orice reparaţii”?

Ce înseamnă toate acestea? Nimic. Sau totul. Tot ce am enumerat dinsus este text. Plictisitor, nedorit, de multe ori necitit, de multe ori urât prin prezenţa lui agasantă. O cacofonie de text, un cor de marketeri care întind mâinile spre a vă reţine câteva secunde atenţia. Cât text parcurgeaţi involuntar în 1988? Aşa, pe stradă.

Să nu aduc vorba şi de cei care îndrăznesc să deschidă calculatorul şi să intre pe internet. Poate citiţi e-mailul din când în când. Poate citiţi ştirile sportive. Poate urmăriţi un blog sau un forum. Tot ce vedeţi este text. Internetul este un munte de text, şi dumneavoastră vă împărtăşiţi din el. Or, să fim sinceri – cine citeşte de bună voie? Foarte puţini. În rest sunt oameni sastisiţi de cuvinte şi agasaţi direct de litere. Fizic. Oameni care până şi radioul îl ascultă “să fie ceva de fond acolo”, nu pentru a auzi ştirile repetate până la saturaţie.

Reţineţi că o cutumă din perioada comunistă era aceea să ajungi om cu carte, ceva intelectual, inginer, ce-o fi. Cum ajungeai acolo era mai puţin important, nu conta să “ai carte” în sensul propriu (adică la tine-n cap) – ci să fii recunoscut de alţii drept om cu carte. Patalamaua, diploma, funcţia făceau omul. Un neam care a trăit cu discursuri goale ale Conducătorului Iubit nu priveşte cuvintele cu prea multă încredere, v-aţi gândit? Un neam care ştie foarte bine că vorbele ni-s date spre a ne ascunde gândurile nu speră să găsească adevărul între filele unei cărţi, fraţilor. V-aţi întrebat de ce om fost noi religioşi în cea mai cruntă prigoană? Uite, sugerez eu o firimitură de explicaţie: pentru că acea credinţă dădea speranţă, dădea ideea unei suprastructuri unde totul va fi bine şi răii vor fi pedepsiţi. Cartea Sfântă, spre deosebire de stenogramele Congresului, părea a fi adevărată. De ce scade prezenţa la biserică de 20 de ani încoace? Temă de casă.

Acei oameni care au trăit acele vremuri nu şi-au educat copiii altfel. Ţineţi minte că promisiunea alianţei liberale din 1996 a murit cu zgomot răsunător şi ne-am întors plângând la Tătucul. Avem măcar o singură generaţie care să fi trăit complet în libertate? Mă îndoiesc. Avem o generaţie care fi avut timp a-şi crea cutumele proprii în cultură? Chestionabil. Avem însă în continuare oameni care cred în TV şi în ce zice popa sau primarul. Dacă popa tace atunci diferenţa dintre Paşte şi Crăciun este că tai animale diferite.

A lupta să pui cărţi în mâna oamenilor este futil. Idiot. Pierzător de timp. Gândit cu picioarele. Cărţile se găsesc pe toate gardurile, numa’ să le vrei. Biblioteci sunt căcălău în oraşe, şi cu căruţa dacă faci un drum odată la 2 săptămâni şi tot umpli plasa cu cărţi pentru săteni. Nu-i vorba că lipseşte omului obiectul fizic pe care să se descarce, că se bat oamenii pe cuvântul scris. Dacă voiau cuvântul scris ar fi citit dracului Biblia de la cap la coadă măcar, aia disponibilă la preot. Băi, până şi negrii asupriţi citeau mai mult din Biblie – le dădea speranţă. Într-o cultură în care oamenii încă aşteaptă să li se dea ai şanse fix 0 să iei un om pe stradă la întâmplare, să-i dai o carte şi el să se apuce să descifreze sensuri noi conform cu ideile lui proprii. Dacă ai noştri voiau cuvânt scris citeau măcar ziare, acest palid paleativ. Nu vor!

Să revenim un minut la vorbele lui Dan Mihăilescu. Dumnealui ne doreşte a fi cititori de cărţi pentru că între coperţile lor se găsesc diverse chei pentru cele mai diverse probleme ale lumii. E drept asta. Dar cărţile prezentate ca fiind singura sursă de cultură reprezintă un mare FALS. Ştiţi ce făceau grecii înainte să se apuce cineva să transcrie? Vorbeau. Cine a inventat Agora? Romanii de ce aveau Forum? Înainte de a avea cuvânt scris trebuie să avem cuvinte care merită scrise. Ce cuvinte merită scrise? Nu ştim dinainte, dar pentru asta avem vorbirea, cuvântarea, dezbaterea. Pe scurt, încercările oamenilor de a afla adevăruri.

Vedeţi o groaznică diferenţă între grecii ce discutau pentru a afla adevărul şi românii care află adevărul prefabricat? O distanţă insurmontabilă se cască între aceste două poziţionări. Insurmontabilă. Nu, nu avem nevoie de cărţi. Avem nevoie de mult mai simpla activitate numită adevăr. Rostit, susţinut, protejat, apărat.

Când văd alăturări precum “lumea cărţii” mie unuia îmi răsare în faţa ochilor o imagine demnă de 1984: fiecare om cu cartea lui proprie, mărşăluind fericit pe drum şi mai citind din când în când la auzirea pocnetului de bici al satrapului. Aceeaşi imagine mi-o stârneşte şi ideea de Lecturi Urbane – se cheamă un număr de oameni, ei stau şi citesc, au dat exemplu râtanilor şi gata. Băi frate, ce cultură-i aia? Cultura înainte de a fi potenţial educativă trebuie să fie participativă – dialogurile lui Platon cam ce rol credeţi că aveau? Discuţiile oamenilor de ştiinţă? Fiecare pas înainte al ştiinţei a fost făcut cu durere, rupând trunchiul putred şi vechi, plantând în loc un adevăr nou şi roditor.

Apropo, de asta sunt eu încrezător în viitorul României. E uşor a-i spune zilierului să-şi ceară drepturile şi să refuze a lucra dacă nu i se dau unelte bune. E uşor a-i spune femeii care se chinuie la naştere să nu-i dea bani doctorului. Cam greu de făcut asta, să stai drept când pe tine bate viforul. Asta e, n-am făcut-o în 15-20 de ani, o putem face acum totuşi. Iată, pe panta economică românii se găsesc pe un drum ascendent. Nu suntem bogaţi, nu avem clasă de mijloc, însă avem ceva mai multe opţiuni. Se vor găsi cumva nişte oameni care să stea drepţi chiar şi dacă le-ar fi periclitat locul de muncă, ştiind că pot găsi altceva. Se vor găsi 4-5 părinţi inteligenţi care să nu ceară odraslei să vină doar cu note de 10 acasă – ştiind că odrasla se va putea descurca legal doar folosindu-şi inteligenţa, fără patalama de masterand. Se vor găsi nişte încăpăţânaţi care să ceară socoteală primarului pentru banii cheltuiţi. Puteţi ghici care-i cheia spre a avea politicieni mai buni, consilieri locali cinstiţi şi reprezentanţi de colectiv acceptabili? Simpla rostire a adevărului, mereu, fără clătinare. Nu e uşor, nu e imposibil. În spaţiul dintre aceste două extreme se află un liman de cucerit. Rostind adevărul puteţi ridica standardele.

Cumva vor răsări şi între noi caractere puternice care să-şi permită a vorbi libere. Mai este până acolo, momentan construim Agora jupuind pielea de pe foştii mincinoşi comunişti. Când o să avem Agora şi participanţi amintiţi-mi despre cărţile pentru mase. Până atunci ele sunt bune să aprindem focul cu ele.