Înţelegerea responsabilităţii

Eu unul sunt un mare admirator al lui Eric Berne şi al teoriei sale de la fundaţiei Analizei Tranzacţionale. Pe de altă parte îmi atrag atenţia şi psihologia Gestalt respectiv modelul behaviourist. Bun.

În general acceptăm ca general valabil cum că există influenţe ale altora asupra noastră. Şi anume, că influenţele din copilărie ne modelează. Că influenţele şi experienţele şi trăirile şi durerile din adolescenţă de modelează. Că viaţa-ntreagă-i un lung şir de Alţii care ni se perindă şi-şi lasă urma în noi ca în plastilină, uneori mai mult, uneori mai puţin, unii deloc. Dar îşi lasă, majoritatea. Unii sunt în poziţia să apese mai des şi mai cu forţă, spre exemplu părinţii. Alţii sunt în poziţia să apese mai dureros, spre exemplu şefii sau profesorii. Unii o fac în completă bătaie de joc faţă de noi, spre exemplu oamenii violenţi sexual (sexual predators descrie mai bine).

Toate astea-s acceptate şi evidente. Dar ce credeam eu, şi presupun că destul de mulţi alţii, şi am descoperit cu uimire că-i fix invers faţă de ce credeam, e ideea că urmele le aparţin. Doar e logic, nu? Te întrebi “de ce-s eu timid” şi-ţi răspunzi repede amintindu-ţi de toate fetele ce au râs de tine şi de toţi băieţii ce nu prea te băgau în seamă şi poate de vecinii ce vorbeau admirativ de băiatul de la 4 cum învaţă el bine şi toate alea. Şi e urma lor, vina lor, piatra lor, păcatul lor că te-au făcut să fii timid (sau orice altceva ţi-au făcut alţii).

Ei bine, mnu. Să procedăm prin analogie: dacă cineva mă loveşte în braţ, vânătaia care apare e a mea. Sigur, altul m-a lovit. Dar dacă mă loveam în uşa de la bucătărie .. vânătaia tot apărea. Tot a mea era. Corpul meu nu mă întreabă cine m-a lovit, ci trimite cu exactitate de ceasornic sânge şi substanţe în zona aia astfel încât vânătaia trece în 2-3 zile. Indiferent cine, corpul sănătos se fereşte. Vânătaia e a mea şi corpul mă vindecă pe mine.

Toată călătoria cu amintirea trecutului şi a episoadelor dureroase şi a diverselor blocaje de gândire (bottlenecks) este nu pentru a şti cine ne-a făcut ce. Ăla e un aspect secundar. E ca să ne amintim ce, să constatăm că avem o vânătaie unde nu credeam, să vedem dacă nu cumva trăim constipaţi sau dacă cumva stăm în vreo relaţie nesănătoasă ca şi cum ai sta sprijinit pe piciorul propriu care-i rupt. Dar acel ce este un ceva despre tine, ceva despre întregul tău propriu. Eşti tu, într-un fel în care nu te cunoşteai. Durerea e a ta. Alegerea să te vindeci e a ta. Indiferent cine ţi-a făcut sau cât de grav ţi-a făcut, tu iei deciziile în viaţa ta şi în privinţa persoanei tale prezente şi viitoare. Poate trebuie să te îndepărtezi. Poate trebuie să lupţi şi să rupi maxilare. Poate trebuie să munceşti pentru a deveni independent înainte de a scăpa de constrângeri. Poate nu vei fi satisfăcut dacă nu-l baţi crunt pe cineva din trecutul tău. Foarte bine.

Toate astea-s alegeri. Ale persoanei proprii, în raport cu persoana. Am înţeles brusc asta şi încă nu mi-e clar dacă-i pătrund toate profunzimile: vânătaia e a ta. Nu poţi schimba pietrele, şi aşteptând ca ele să se schimbe vei tot avea vânătăi. Nu poţi schimba oamenii, poţi eventual să-i convingi să-şi schimbe comportamentul faţă de tine; dar este datoria ta, şi dacă n-o faci rana rămâna tot a ta, supurândă. Tu eşti singurul lucru important pentru tine însuţi, fiindcă eşti singurul lucru pe care-l poţi îmbunătăţi şi schimba şi vindeca. Alţii nu “trebuie să” nimic în raport cu tine. Tu trebuie să fii atât de monstruos superior încât să le poţi dicta tu altora ce trebuie. Să. Tu să fii piatra în care alţii îşi provoacă vânătăi.

Pentru a atinge asta însă, omul are datoria faţă de sine să-şi împingă limitele cât poate, indiferent de sursa lor, indiferent de natura lor. Pentru că lumea, iată, nu stă pe loc niciodată, şi pietre-s destule şi lupta-i nesfârşită. Iar vânătaia, de când apare până se vindecă, e a ta.