Cândva, acum vreo cel puţin 6 ani, intram în librăria Humanitas nehotărât. Aveam câţiva lei la mine, da’ nu-mi era clar ce vreau sau dacă măcar vreau ceva. Cărţi n-am nimerit, în schimb aveau reduceri la discurile de muzică clasică. Am cheltuit 8 ron (sau erau încă banii vechi? dracu mai ştie..) pe un CD cu Simfonia a 9a. Beethoven, în interpretarea orchestrei din Berlin. Ajuns acasă obosit, am apucat să mă schimb şi să dau drumul discului să cânte – picând lat. Aveam pe atunci un magnetofon mono pe post de amplificator, cred că scoatea maxim 25w putere maximă şi probabil 10-15w putere continuă. Suficient. M-am trezit în timpul mişcării a patra, spre final (allegro ma non tanto, Freude, Tochter aus Elysium!), sau mai degrabă m-a trezit muzica pe mine.
E pur şi simplu cea mai maiestuoasă şi plină de bucurie bucăţică de muzică ce-am ascultat-o vreodată. Întreaga simfonie este de altfel densă şi tensionată bine, ca o bobină pusă sub tensiunea maximă suportată. Ca o maşinărie ce funcţionează la capătul limitelor sale, umplând spaţiul posibilităţilor. Executată bine, partea finală a simfoniei e o bună imitaţie a încercării omului de a-şi depăşi limitele, de a pune măcar jumătate din degetul de la picior în spaţiul zeilor.
De ce ţin să precizez partea cu “executată bine”? Pentru că în aceşti ani de la prima audiţie am auzit mai multe versiuni, incluzând desigur o orchestraţie cu Karajan dirijor. Dar absolut tot ce-am ascultat mi s-a părut şters, fără gust, cu secţiunile orchestrei nesincronizate sau cu solişti care nu depun tot efortul pe care l-ar putea depune. Pur şi simplu nu se compară nici una din versiuni cu ce a reuşit Bernstein, în umila mea opinie:
Nu îndrăznesc să am prea multă încredere în gusturile mele proprii, totuşi. De aceea voi profita de faptul că am blog – sunt curios, chiar curios, să-mi spuneţi dacă aţi auzit vreo orchestraţie care să sune mai bine decât cea a lui Leonard Bernstein din 1989. Cu anticipate mulţumiri ..
Pe scurt, nu. Pe oleacă mai lung, aș putea spune aceeași chestie și despre simfonia a șaptea, care pe mine personal mă atinge mai tare la corazon, iar Bernstein cu filarmonica din New York au o interpretare de-a dreptul meseriașă a ei.
Exista efectul destul de cunoscut ca amatorii ramin fixati pe prima interpretare buna pe care o aud, dupa care toate celelalte interpretari bune li se par inferioare, da’ n-as baga mina in foc ca se aplica aici.
He he :D
http://youtu.be/SOZil6oOrBY
In completare la ce-a zis Mircea, mai exista tendinta, la fel de paguboasa, de-a considera valide doar interpretarile oficiale, in sensul celor realizate (dirijate, dupa caz) de compozitor sau a celor autorizate de el. Altfel, contextul concertului lui Bernstein este si el inaltator, 24 decembrie concert in Berlinul de Vest, ziua urmatoare in Berlinul de Est, plus transformarea ‘bucuriei’ in ‘libertate.