Viaţa binară

Citeam acum ceva vreme o observaţie foarte bună cum că foarte multe filme devin duocrome, pedalînd excesiv pe contrastul cromatic dintre oranj (culoarea pielii) şi albastru. Aveţi cîteva imagini exemplificative la Cracked (item 4). Nici observaţiile despre codul de culori la filme nu-s rele, de altfel: filmele apocaliptice sunt gri, thrillerele sunt albastre şi comediile romantice au saturaţia dată la maxim pe culorile calde.

Partea interesantă este că în absolut toate domeniile vieţii se întîmplă acelaşi lucru. În politică am rămas cu 3-5 partide importante din zecile de partide de după ’89. În presă din mii de ziare în fiecare oraş au rămas sub 10, şi acum o dată cu criza aş risca să spun sub 3 care să fie chiar importante. Rîdem de americani că se împart doar în democraţi şi republicani, da’ tot încolo mergem. Din sute de magazine micuţe în oraşe, noi cumpărăm la hypermarket sau la mall.

Sau dacă doriţi exemple de pe interneţ’, avem şi d-alea. Mai ţineţi minte vremea cînd Youtube avea steluţe ca mecanism de a nota calitatea unui clip? Acum are butoane de like şi dislike. La fel ca Facebook, apropo: la ei nici măcar nu poţi spune că nu-ţi place un lucru.

Dacă cumva credeţi că ştiţi ce urmează să spun, pregătiţi-vă să mă dezamăgesc. Nu voi a vă spune că reducerea opţiunilor este un lucru rău. Dimpotrivă!

Nu cred că e normal să existe 30 de partide. Problemele lumii sunt aceleaşi de mii de ani – sănătatea, războiul, agricultura, industria (asta-i ceva mai nouă, fie), educaţia tinerilor şi cultura tuturor. Problemele cetăţii se rezolvă tot prin dezbatere, tinerii tot în adolescenţă încep să se sărute şi să aibă probleme existenţiale. Nu e normal să ai partidul pensionarilor, el ideologic nu este un partid. Nu e normal să ai partidul “poporului”, dacă un singur om se simte mal-reprezentat⁽ⁱ⁾ atunci ai eşuat.

Nici unde în lumea asta nu există sute de opţiuni. Nu există nici un motiv să existe sute de ziare, toate făcute pe genunchi. Nu există nici un motiv să existe 50 de standarde de încărcătoare pentru telefoanele mobile. Calităţile care fac o maşină vandabilă sunt copiate imediat şi de alţi producători – fie că vorbim despre introducerea airbagurilor sau a aerului condiţionat. Cursul natural şi capitalist al lumii tinde spre osificare, spre subţierea opţiunilor şi împuţinarea lor.

Sigur, pluralitatea este un lucru bun. Dar este bun doar pentru seminţe, pentru momentele fertile ale începutului. Din milioane de spermatozoizi iese un singur om, şi acel om trăieşte zeci de ani. De ce am dori să ne îmbăiem constant în mediocritatea începuturilor, cînd avem plăcerea maturităţii la îndemînă? A, că în tinereţe durerile de creştere sunt normale şi nu le simţim? Că în tinereţe succesul e mai facil? Sigur că da.

Dar trebuie să pricepem acest lucru: osificarea nu-i bună. Tinereţea luptă constant şi se sfarmă pe pereţii de granit ai unui turn de experienţă ce-i specific maturităţii. Tinereţea suge la ţîţa maturităţii pînă se-mplineşte şi rotunjeşte la rîndul ei – apoi calcifiază, lăsînd loc unui nou rînd de larve să-şi încerce puterile. Însă viaţa binară ce ideologic se asimilează senectuţii nu-i un deziderat, un ceva spre care să ne îndreptăm cu drag şi cu viteză. De altfel, nici nu se poate ajunge la o îngustare a orizontului fără să fi sorbit pe îndelete. Altfel, bătrîneţea e doar o sumă de regrete, de aş-fi-putut-să spuse cu ochii într-o zare la care inima încă tînjeşte dar încheieturile n-o vor atinge.

Scrieţi voi o concluzie.