Democraţia digitală

Citesc un articol semnat de Andrei Pleşu, numit “A fi sau a nu fi (pe blog)“. Să spicuim puţin din vorbele dînsului, dacă-mi îngăduiţi:

(..) în mintea mea scrisul e un dans, presupunînd doi parteneri diferiţi. Unul livrează textul, celălalt îl citeşte. Sunt două lumi distincte. Evident scriitorul poate fi şi este, la rîndul lui, cititor al altor scriitori, iar cititorului nu îi e interzis să scrie. Dar relaţia ”arhetipală” dintre ei este, în timpul dansului, una clar definită.

Rămîne un dans, chiar şi în comunicarea pe bloguri. Sau dacă nu dans, atunci dialog.

Or Internetul suspendă această ”burgeză” discriminare. Cititorul se repede la masa de brad să dea peste mînă scriitorului, iar scriitorul e invitat să citească întreaga producţie a cititorilor săi virtuali. Plutim toţi în aceeaşi piscină, facem mereu schimb de roluri, ne stropim zglobiu unii pe alţii, savurăm deliciile indistincţiei.

Fie are Pleşu o problemă de percepţie, fie blogosfera o problemă de maturitate sau ierarhizare. Nu înotăm în mod egal decît în percepţia aiurită a nou-intratului, care confundă lipsa barierelor de intrare cu lipsa oricărui alt filtru. Altfe, nu se confundă Radu Pavel Gheo cu orice Alinel Blogărel ce are 3 articole din care două advertoriale.

Prin firea, educaţia şi biografia mea, prefer ordinea delimitărilor legitime, respectul unor reguli unanime dar stricte, ”specializarea” profesională şi socială. Sunt pentru dialog, cu condiţia să nu vorbească toată lumea în acelaşi timp.

Dincolo de faptul că legitimitatea diverselor reguli este pusă în discuţie de fix existenţa internetului, cu asta ocupîndu-se el de cînd a fost inventat, omul ridică o problemă validă.

Sunt pentru libertatea opiniei, cu condiţia să fie privilegiată competenţa opiniei.

Chestia asta se rezolva, tradiţional, prin filtrarea (gatekeeping) la nivelul institutelor media. Parafa venea, adică, de la un om competent în principiu. Fie un editor, fie un redactor, fie un DJ de radio, dar apariţia era condiţionată de acceptul cel puţin unei persoane. Internetul a scos limitele astea, nu cu program, doar ca efect lateral al unui proiect care-a fost gîndit cu libertatea în minte dintru-nceput.

Relaţiile onlain pot fi pe cît de personale doreşte omul ca ele să fie. Doar că pe-aici, dacă nu vrei să dai nas în nas cu zgura internetului, îţi aduci gatekeeper de-acasă. Funcţia lui este încă posibilă, dezirabilitatea însă-i e chestionată.

(..) ăsta e, cred, riscul blogurilor: sunt prea la îndemînă. Numai cine nu vrea nu intră pe teren. Nu există, în principiu, prealabile ”controale de calitate”, verificări ale priceperii, îndreptăţirii şi bunei-cuviinţe.

Hai să nu plîngem ca o bunicuţă senilă, ci să vedem ce unelte avem la îndemînă. Asta fac bărbaţii⁽ⁱ⁾.

Un bătrîn nu e bătrîn adevărat, dacă nu face, din cînd în cînd, pe tînărul. Aşa că am să încerc. Am să arăt prietenilor şi duşmanilor că nu sunt chiar aşa de anchilozat. Că pot face şi eu turism în Arcadia noutăţii. Ba chiar – dacă mă enervez – că am, ca să zic aşa, blog-ul în sînge.

Blogosfera, ca subset al internetului, nu e impresionată de această declaraţie. Oamenii ce populează blogosfera reacţionează cum găsesc ei de cuviinţă.

Spre exemplu, eu unul mă declar curios de blogherul Andrei Pleşu. Oare va fi altul decît cel din ziar? Va pune el ceva concret pe masă, sau doar alte smiorcăieli?

P.S. :

Am ajuns (însă) la concluzia că nu e sănătos să dai cuvintele pe seama oricui, tot astfel cum nu e sănătos să vinzi la liber revolvere. Cuvintele nu sunt mai puţin primejdioase.

Haida-de.