O moştenire culturală

Dragos ‏@gusteru

mi se pare de prost-gust și o jignire să te mai adresezi cuiva, in ziua de azi, cu denumirea comunistă de “tovarăș”.

Regimul comunist din România a ţinut un rotund 50 40 de ani. Că-l numim început în ’47 de la abdicarea regelui, că-l numim început mai târziu .. tot aia e. Idem, că-l numim încetat după uciderea lui Nicolae Ceauşescu la finele lui ’89, sau că am considera neo-comuniştii lui Iliescu ca făcând parte din aceeaşi tagmă .. chiar tot aia e. Rotund, 50 40 de ani prin aproximaţie, oricum n-avem nevoie de un număr foarte precis.

Ei bine, 50 40 de ani de orice ar lăsa urme. Dacă facem sport timp de 50 40 de ani cu program, trupul nostru va arăta semnificativ diferit de al unuia care şi-a petrecut după-amiezele la televizor. Darmite 50 40 de ani cu un regim politic? Regim care fiind totalitar şi-a extins influenţa şi asupra vieţii spirituale, culturale respectiv private a oamenilor? Clar sunt urme adânci lăsate de el.

Cu alte cuvinte: comunismul n-a fost doar o formă de organizare statală, ci şi un mod de viaţă. Nu exista viaţă în afara comunismului fără a te retrage complet din viaţa publică. Călugării au trăit în sfera lor proprie, singurii rezistând prin cultură cu adevărat, mult mai puţin atinşi de sistem decât oamenii din oraşe. Altfel, oricine mergea la muncă o făcea în mod comunist, oricine se căsătorea o făcea comunist, oricine vorbea la telefon se supunea normelor comuniste.

După cum bine remarcă tovarăşul Dragoş (@gusteru), există cuvinte pe care mentalul public le percepe ca aparţinând iepocii. Să numeşti pe cineva “tovarăş” poate fi uşor perceput drept o ironizare, sau o batjocură, jignire sau alte cele. Nu se mai face în cercurile civilizate. Chit că el, termenul, există încă şi funcţionează pe post de cuvânt-cheie în cultura de stradă, BUG Mafia menţionează “tovărăşie” şi “tovarăş” în piesele lor⁽ⁱ⁾. Totuşi cultura de stradă aparţine tinerilor în principiu, iar vorbirea cultă aparţine celor cu o anumită vârstă mai înaintată. Cu alte cuvinte, acelaşi termen reprezintă chestii diferite în funcţie de contextul în care-i folosit. Ciudată poziţie, şi nesustenabilă pe termen lung.

Reconcilierea dintre trecut şi prezent va urma, acest lucru nu este eludabil. Cândva, a numi pe cineva “tovarăşe” nu va mai fi lucru de ruşine sau batjocură.

Contează însă dacă acest lucru se va întâmpla peste 2, 5 sau 10 ani.

~*~

Eticheta “comunist” se poate aplica facil multor lucruri fizice care sunt încă în folosinţă, respectiv multor idei care sunt încă în mentalul colectiv. Chiar dacă viaţa sub comunişti a fost indezirabilă per total, dezagreabilă sau direct urâtă, totuşi produsele acelei vieţi trebuie cernute cândva prin sita timpului şi separate pe căprării. Timpul lucrează şi el: pur şi simplu te trezeşti după 20 de ani că e trendy să mănânci iar soia în loc de carne. Dar părerea mea este că un efort concentrat şi susţinut, conştient şi cerebral ar fi de mult mai mare ajutor. Precum laxativul care ajută digestia greoaie, un efort făcut pentru a obţine closure cu trecutul este imperios necesar.⁽ⁱⁱ⁾

Să luăm un studiu de caz: există această reprezentare polarizată şi aproape memetică asupra vieţii politice, în care se zice că organizarea politică tipic comunistă ar fi rea⁽ⁱⁱⁱ⁾. Ceea ce, în fond, este drept. Totuşi, aşa cum am arătat, comunismul n-a fost în România doar un sistem politic. Ca atare, diverse atribute şi aspecte culturale ale vieţii din iepocă riscă să fie tratate ca indezirabile, chit că ele nu sunt astfel prin ele însele.

Cel mai simplu atribut, colectivismul şi colectivizarea. Chestia asta a produs o rană incredibil de adâncă, o fo’ practic vorbind un viol asupra proprietăţii private făcut metodic şi fără putinţă de scăpare, futerea în gură a “chiaburilor” care “au supt sângele poporului”. Ca un rezultat, oamenii imediat după ’89 aveau o frică instinctivă de tot ce ar fi putut implica colaborare şi încredere în aproapele. Au fost distruse CAP-urile -ca nişte simboluri ale fostului viol- chit că ele săracele prin ele însele ar fi fost în continuare utile. Dar oamenii au ţinut musai să fure şi să distrugă, probabil simbolic faţă de vremurile trecute, dacă nu şi din porniri josnice. După aproape 25 de ani oamenii încep să înveţe din nou că nu se poate face nimic fără a lucra în grup, a se vedea proiectele europene şi alte alea. Dar cât a durat …^(iv)

Alt atribut al vieţii comuniste a fost lipsa completă de transparenţă vizavi de valoarea unui om. Orice avantaj deţineai în lanţul nevoilor umane îl puteai valorifica, o vânzătoare era zeiţă pentru ce putea ţine sub tejghea în loc să vândă; desigur, se făcea preş în faţa medicului ce trebuia s-o opereze, exista o întreagă ierarhie. Chestia asta s-a tot menţinut şi după ’90, până au acumulat oamenii suficient capital încât să-şi permită plăţi directe în locurile care contează, spre exemplu la cabinete medicale private. Evident, mai este mult de recuperat, în fond şpaga este consubstanţială omului, până şi nemţii au probleme de corupţie pe alocuri; ce diferă este magnitudinea problemei. Românii încă mai duc plocoane la profesorii şi directorii de şcoală, deşi fenomenul pare a fi în scădere faţă de magnitudinea lui de acum o decadă.

Tot felu’ de lucruri au fost atribute ale vieţii comuniste, deşi nu au fost neapărat mărci româneşti. Statul la coadă îl au şi englezii, pasiunea pentru birocraţie o pot confirma studenţii ajunşi în Franţa prin Erasmus, pasiunea pentru religie o au şi americanii (în special prin Bible Belt), pasiunea pentru tabloid e pur şi simplu un datum universal. Tehnologia aplicată prost este o marcă a întregului grup de ţări de sub Cortina de Fier, şi dacă-i până acolo totuşi noi n-am avut vreun Cernobâl, ba chiar Cernavodă încă funcţionează bine-mersi.

Românii, deşi s-ar vrea şi s-ar crede un popor special, nu-s decât un alt nume pe harta lumii, cunoscut în străinătate şi cu bune şi cu rele. Mediocru dar cu mari pretenţii, cum de altfel se cred toţi europenii dacă-i întrebi. Revenind.

“Natura nu face salturi” zice un bătrân proverb latin, iar în privinţa minţii umane nu găsim vreo excepţie. Astfel că viaţa, cultura şi trăirea unei generaţii sunt strâns legate de cele ale generaţiei anterioare, precât şi de cele ale străbunilor în măsura în care ne mai amintim ce-au făcut străbunii.

Dacă doriţi şi vă sună mai bine, hai să înlocuim “comunism” prin “cultura românească din perioada Cortinei de Fier“. Nu de alta, da’ comunismul s-a întâmplat şi-n alte ţări care aveau alte trecuturi, prin urmare eticheta prea simplistă ne poate conduce în gard fără să vrem, adunând laolaltă trăsături ce altfel nu ţin de identitatea noastră istorică recentă.

Deci.. dragi tovarăşi şi prieteni. Natura nu face salturi, prin urmare eu sunt comunist, precât şi dumneavoastră sunteţi comunişti. Asta pentru că aveţi părinţi comunişti şi bunici comunişti, unchi mătuşi şi veri de aceeaşi factură. Pentru că aţi fost educaţi în şcoli unde erau profesori ce-au trăit în comunism, pentru că aţi muncit în servicii cu şefi ce-au trăit şi ei tot în comunism. Sigur, unii sunteţi mai puţin comunişti decât alţii, nu suntem toţi murdari în aceeaşi măsură şi-n acelaşi fel. Evident.

Însă urmele există peste tot, şi găsesc că poate e cazul să re-formalizăm cumva trăsăturile astea moştenite din comunism. În particular şi pe mici grupuri de oameni, nu zice nimeni să începem a muta societatea întreagă din loc^(v).

Atributele culturale moştenite din iepoca de tristă amintire nu mai pot fi respinse fără examinare şi strict pe bază de sentimente la nesfârşit. Nu putem arunca la gunoi tovarăşul, nu putem arunca la gunoi pe “da, şefu”^(vi), metodele draconice care-au dat-o pe Nadia Comăneci pot produce excelenţă în continuare – şi de altfel încâ produc: de-un exemplu, în olimpicii care se spetesc ore întregi muncind şi îmbunătăţindu-şi persoana proprie, în contrast izbitor cu lenea care zace în elevul de rând.

Uite, eu vreau transport public eficient. În Timişoara pre-’89 se avea atâta cap încât 3 tramvaie aşteptau după muncitorii de la fabrica U.M.T. când aceştia ieşeau din tură. Astăzi nu se mai practică, pentru că “urâm planificarea comunistă” şi alte idealisme ieftine. Desigur, planificarea comunistă era şi ea proastă, în sensul că nu se planificau suficiente mijloace de transport, chiar dacă temporizarea era corectă. Nu dorim să reedităm părţile proaste, însă trebuie pornit de la ideea de bază, de la template-ul comunist al planificării pentru a îmbunătăţi lucrurile – lucru imposibil dacă în loc de creier ai doar ură.

Morala şi etica, supunerea şi ierarhizarea, stratificarea socială şi atitudinea faţă de sexualitate, mâncarea şi atitudinea faţă de libertate, toate faţetele vieţii din cultura comunistă au a fi reanalizate şi avem a ne face proprietari din nou pe ideile întinate de ăia. Sângele nou poate altoi fertil doar dacă am tăiat jos din vechiul ciot ce era putred: numai ce era putred şi absolut tot ce era putred. Nici mai mult nici mai puţin.

~*~

Reconcilierea dintre trecut şi prezent va urma, inexorabil. Îi rămâne fiecăruia să stabilească pentru sine dacă munca depusă spre a grăbi acest proces merită timpul pierdut. Eu spun că da. Ca orice reconciliere, ea poate lăsa cicatrici dacă nu suntem atenţi.

Iar cicatricile istorice se văd dureros, tovarăşi.