Undeva în Timişoara se află un pian:
Mie unuia nu-mi transmite mare lucru, sincer să fiu.
Sigur, dacă ne aplecăm urechea la diverse declaraţii oficiale, vom auzi descrieri sforăitoare cum că
Muzica descinde din clapele de bronz cu iz de degete în mişcare strãpungând aerul cu sunete vivace. Aurii, strãlucitoare, elegante, mişcând haotic în nimburi muzicale.
O metaforã minunatã strãbãtând spaţiul, timpul şi imaginaţia.
Deci cum ?!
~*~
Eu unul recunosc că nu mă pricep la sculptură sau pictură. Nu m-au atras sau pasionat. Cunosc câteva vârfuri ale acestor arte, câţiva artişti, câteva referinţe care mi s-au părut interesante privirii. Altminteri însă n-am tangenţe, sunt cum zic englezii un layman.
Totuşi am fost interesat de fotografie, iar fotografia este şi ea o formă de artă.
Ei, în fotografie există această regulă cum că Poza trebuie să aibă un punct de atracţie. Ideea centrală a pozei trebuie să fie transmisă cumva, mişcarea ochiului este momită de-a lungul unor linii de forţă până ajungi la subiect, la “cărniţă”. Sigur, în funcţie de stilul ales nu-i întotdeauna posibil. Sunt şi excepţii de la regula asta, uneori dezordinea însăşi este subiectul.
Totuşi, privind pianul nu pot să nu remarc: se prezintă, la o primă vedere, ca o cacofonie de chestii disjuncte. O lucrare mai degrabă barocă prin abudenţa detaliilor şi zgomotul vizual produs, care totuşi eşuează în a transmite grandoare, forţă sau tensiune. Fotografii nu reuşesc, din nici un unghi, să obţină o reprezentare a acestei Opere(i) care să fie şi frumoasă. Sticlă şi lemn, ghete şi bronz, oglinzi şi note în 3d, totul e mai degrabă aruncat de-a valma fără a forma un tot unitar pe care să-l pot asambla măcar la nivel ideologic.
~*~
Totuşi, de ce scriu? În mod surprinzător, nu pentru a critica. Sunt convins că un critic de artă versat m-ar putea face bucăţi pe teren neutru. Să zicem că pianul prin el însuşi este o încercare de artă şi lăsăm chestiunea deschisă, chiar nu mă doare capul. Dacă se găsesc oameni cărora să le placă, foarte bine.
Partea faină vine acum însă.
Un tip pe numele său Adrian Haiduc s-a suit pe pian şi s-a pozat cu el. Mai mult însă, are şi o femeie dezgolită împreună cu el, pictată din cap până-n picioare. Chestia asta a stârnit nişte reacţii dure prin presă, dar prima dată să vedem poza:
Saitul Pressalert titrează “REVOLTĂTOR”, şi că Marea operă de artă a fost folosită drept “pat matrimonial”. Saitul Timiş Online, de la care am luat şi poza vizibilă dinsus, descrie că opera a fost “pur și simplu batjocorită”, iar că femeia ar fi “sprijinită lasciv de compoziție”.
Acum, haideţi să privim lucrurile aşa cum stau ele.
Pictatul corpului este o artă foarte veche a lumii acesteia, fiind o componentă în ritualurile a extrem de multe triburi. Pe lângă asta, bodypainting (în original în engleză) a fost reînviat în anii ’60 şi folosit ca o metodă nertodoxă de artă, protestând simultan împotriva monopolului asupra sexualităţii deţinut de diverse instituţii(ii).
Se înţelege până în fund, oare? Pictatul corpului este folosit fix pentru a ajuta divorţul dintre conceptele de “trup gol” şi “sexualitate”. Este ilariant cum ziarele noastre cad fix în mentalitatea puritană şi, văzând un sân dezgolit, decretează despre lascivitate şi pat matrimonial.
Ilariant.
Mai mult : avem Omul Modern în stânga, cu tâmplele ţinute în palme de o femeie. Nu este nimic lasciv într-un trup gol, dragi puritani, poziţia tipului este relaxată şi pare mai degrabă o situaţie de calm, comforting cum zic englezii. Se relaxează omu’ într-un ambient plăcut şi drag lui, care anume este problema?
Sigur, pictura corpului este mai degrabă dezlânată, nu ne este clar ce s-a vrut a transmite acolo. Poate c-au vrut doar un motiv tribal , cine ştie. Dar cert şi indiscutabil vorbim de ceva făcut cu gust, sau în fine, cu fix aceeaşi cantitate de gust care a intrat şi în crearea pianului. Eu unul nu pot descifra prea bine nici una dintre încercările artistice.
Dacă aruncatul împreună a unei oglinzi, a unor tuburi din sticlă făcute mecanic şi a unei cantităţi de bronz înseamnă gust, atunci şi bretelele tipului ăsta acompaniate de o femeie matură ce-şi expune rotunjimile sunt tot o dovadă de gust. Până ieri, “opera” din holul Filarmonicii era un ceva mort, abstract. Începând de astăzi, pianul 1270 este ceva ce a trăit emoţii şi sentimente umane, datorită acestui performance art făcut pe el. Exhibiţionism şi sfidare, nuditate şi provocare, toate acestea se adaugă pianului care nu ştie să cânte. Poate iese ceva din el.
Vă desfid să-mi spuneţi că n-a meritat experimentul tipului.
~*~
P.S. Articolul a fost scris acum o lună, când apărea în TiON articolul despre “scandal”. Ca orice reacţie, ea s-a cerut cernută prin sita timpului. Recitesc articolul după 3 săptămâni, constat că gândesc la fel ca atunci când l-am scris, înseamnă că pot să-mi îngădui să-l public.
E şi ăsta un exerciţiu.