Citesc un text pe Opencube, numit “Despre educatie si inutilitate“. Autorul ia materiile umaniste, le pune le foc, şi zice că n-avem nevoie de ele aproape deloc. Nici de religie, nici de desen, nici de educaţie fizică, muzică sau latină.
Se întâmplă că nu-s de acord cu evaluarea omului(i). Sau, mai bine spus, nu-s de acord cu evaluarea finală, că “trebuie scoase toate din programă”.
~*~
Spre exemplu, omu’ aduce un argument solid contra orei de muzică:
(…) Si Rodica si Gigel cantau. La fel ca 95% din clasa, erau anti-talent. Restul de 5% erau mediocri sau se mai gasea vreuna cu voce buna. In mod normal, intr-un sistem normal, nu s-ar mai fi insistat cu cantatul pentru aia anti-talent si mediocri. Te ocupai de aia cu voce decenta, intr-un program special.
Dar … stai aşa că nu-i aşa. Nu fac toţi la fel.
Ce-i drept, învăţătoarea mea din primară avea şi ea boală cu cântatul individual. Am încercat să cânt de vreo două ori, nu mi-a ieşit deloc, am refuzat cu obstinaţie 3-4 ani să mai deschid gura. Pur şi simplu, mă ridica în picioare iar eu tăceam. Cred c-am frustrat-o oarecum.
În altă ordine de idei însă, în şcoala generală n-am avut aşa probleme. Profesoara de muzică pricepea foarte bine cât de idioată e ideea asta; singurii care au cântat solo au fost cei care au dat probă pentru corul şcolii. În rest, cântam doar în grup, unde nu se mai observa foarte tare că de fapt jumătate behăie. Cât timp behăia lumea în direcţia corectă, ieşea ceva vag armonic. Avea profesoara un fel de fixaţie, că “muzica te face mai bun”. Nu ştiu dacă avea dreptate, dar ştiu că într-adevăr plecam bine-dispuşi după orele ei. Cel puţin aia cu “Treceţi batalioane române Carpaţii” am lălăit-o pe tot drumul spre casă, că era ritmată.
La liceu n-am mai făcut muzică(ii), însă am văzut cam ce făceau cei de la uman. Ascultau clasică şi erau trimişi la operă. Învăţau despre vieţile compozitorilor. În nici un caz nu se punea problema să cânte individual.
Undeva între astea două tipuri de experienţe se află şi România reală. Nu vreau să generalizez de la experienţa mea, dar nici de la experienţa celuilalt. Cum facem? Că sincer vorbind, dacă experienţa mea din generală e comună, aş dori-o şi pe mai departe generaţiilor următoare.
~*~
Hai să apucăm de alt capăt discuţia: de exemplu, ce-i cu educaţia fizică?
La sport ar trebui sa faci un sport. De preferabil, un sport care sa nu te transforme intr-un tigan care scuipa seminte pe strada. Volei, tenis, inot, pescuit la copca.
De ce “ar trebui” X iar nu Y ? Pentru că aşa decretează RuneJaguar? Păi lol.
Eu unul în liceu am avut o profesoară care fusese sportivă de oarece performanţă înainte. A reuşit să ne insufle un soi de curaj, dacă-l putem numi astfel, un curaj de a face.
Îmi amintesc cu claritate maximă că în clasa a 12a trebuia să învăţăm săritul peste lada pusă în lungime, fără rostogolire; picioarele despărţite în lateral, avânt de pe trambulină, şi ajungi peste ladă într-un singur pas. Bineînţeles, cam toţi băieţii ne-am chircit într-un gest de cringe, dacă cumva nu iei suficient avânt şi “aterizezi” înainte de vreme dînd cu coaiele de ladă? Totuşi Betty(iii) ne-a arătat pas cu pas cum se face, care-s riscurile, că şi dacă “aterizezi” prematur nu te răneşti, etc. Până la urmă cam toţi băieţii au încercat, mai de ruşine mai de competiţie, şi le-a ieşit binişor. Nu de frica notei, ci de ruşinea că nu poţi.
Din câte mă duce pe mine pricepătoarea, ora asta de Educaţie Fizică e pusă pentru a-i arăta elevului că are un trup, format din părţi componente, care trebuiesc exersate din când în când. Predându-i un anume sport sau altul nu faci decât să-l cantonezi în cutumele sportului respectiv. Dacă faci înot nu afli niciodată că ai picioare puternice. Dacă joci fotbal nu prea te interesează de muşchii antebraţului. Sigur, n-ar strica să facă copiii şi un sport anume. Dar în particular, în weekend, la iniţiativa părinţilor.
Şi da, n-ar strica ore de nutriţie, dacă ar exista vreo teorie general acceptată. Măcar li s-ar putea explica elevilor despre calorii şi faptul că există o relaţie clară între cât bagă în ei, cât consumă în urma proceselor biologice, şi se ce întâmplă cu restul.
~*~
Ce-i drept, discuţia despre limba latină atinge nişte puncte oarecum dureroase:
[in (scoala) generala] faceam [ore] cu unul care si-a dat seama ca nu va ajunge nici unul traducator de latina si ne vorbea, la modul interesant, de Imperiul Roman: razboaie, traditii, cultura, societate. Apoi, la liceu, o vita tanara imi cerea, la fiecare ora, sa scriu vreo 30 de verbe in latina cu toate conjugarile cunoscute de specia umana.
Predarea strictă a limbii latine, aşa cum este descrisă pentru liceu, nu prea are sens. Încurajează tocitul şi învăţatul papagalicesc, ceea ce nu ajută nimănui. Poate unul sau doi elevi dintr-o clasă vor admira structura propoziţiei din latină, majoritatea vor fi dezorientaţi de faptul că sintaxa e diferită de română. În plus, cu o singură oră pe săptămână nu se învaţă nici o limbă străină.
Mai rău, violul asupra raţiunii comis la orele de latină are darul să-i demoralizeze pe elevi şi să-i facă să urască limba. Ce-i cert e că nu-i face mai interesaţi să o înveţe sau să afle mai multe despre strămoşii lor. Poate o renunţare la predarea limbii, şi o concentrare mai mare la predarea culturii / istoriei romane ar fi o idee mai bună. Nu ştiu ce să zic.
~*~
Mai departe:
La psihologie, am invatat ca sunt nebun si ca am probleme.
Deci clar, ai avut tu o profesoară proastă şi deci generalizezi. Stil tipic al românului mediu care a rămas fără idei dar vrea să facă compunere “la metru”. Umplem pagina cu tâmpenii.
~*~
Să nu mai vorbim despre orele de desen:
Casa, floare, copac, vaza, pisica, cat timp nu era anusul colegei de langa sau o pula in erectie cu mesajul ,,muie, doamna invatatoare”, totul era bine, bravo, ai nota 10, esti un geniu in devenire, la fel ca toti ceilalti din clasa.
Eu unul am avut o experienţă fix invers. Cam toţi profesorii de desen au ţinut musai să ne judece şi să ne critice, în special pe ăia antitalent. Uram cu pasiune orele de desen, şi mă rugam să treacă mai repede. Când am aflat că la liceu la clasa de real nu mai ai desen, am dansat de bucurie.
S-ar putea să nu fie bine nicicum. Dar dacă tot ţinem ore de desen, eu nu pricep de ce se plânge Jaguar: aş fi preferat experienţa lui de 1000 de ori în locul experienţei mele.
~*~
Pe scurt, văd întreg articolul ca o înşiruire de idei “hai să ne plângem ca să ne plângem”. Cam asta.
Omul e blocat undeva in adolescenta si deci simte nevoia sa fie categoric cel putin verbal. Dincolo de asta nu-mi pare ca e pe bune ceva de discutat, adica mai exact ca ai cu cine. Problema educatiei (in Romania si nu numai) e la o adica cu radacini mai adanci si clar n-are a face cu ce materie nu i-a convenit lui/ n-a reusit el sa stapaneasca.
Www!