Un fel de “update”, sau “la revedere”, sau dracu știe ..

Pe data de 16 Septembrie, primesc mail de la Google Webmaster Tools cum că “nu se poate accesa fişierul robots.txt pe domeniul daimon.me”. Sigur că da. Bineînţeles.

Se întâmplă că eu am domeniul înregistrat cu Namecheap. Se mai întâmplă că acolo mi-am făcut cont folosindu-mă de mailul de pa Yahoo, pentru că eram încă tânăr şi neştiutor. Între timp am şters contul de Yahoo. Prin urmare, notificarea să îmi reînnoiesc domeniul s-a dus dracului în /dev/null sau unde ajunge mailurile ne-rutabile.

Partea amuzantă a fost că am încercat imediat să remediez situaţia, doar pentru a constata că … păi, că Namecheap.com era şi el inaccesibil. Dracu ştie, or fi fost sub atac DDoS, or fi fost proaste serverele de DNS are RDS, cert este că abia ieri am reuşit să mă loghez la registrar şi să-mi recuperez domeniul. E şi asta o chestie, până anul trecut îmi puneam problema cum să fac să-l plătesc, anu’ ăsta îmi pun problema dacă merită să o fac.

~*~

Discuţia asta e cumva mai lungă, şi sincer vorbind nu prea ştiu de care capăt s-o apuc.

Blogosfera, deşi cu ghilimele, încă există. Asta îmi este clar. Aşa cum poate, încă merge târâş-grăpiş. Krossfire încă scrie, Ramona Iftode e tot acolo, toată “trupa” pe care o ştiam acu’ 2-3 ani. Desigur, s-au mai rotit cadrele, însă ca “baseline” putem spune că tot aşa stăm.

Cu toate acestea, ceva s-a uscat. După 500 de articole în care am citit despre problemele personale ale blogherului, parcă nu-mi mai vine să-l citesc pe al 501-lea. Unii scriu fain, e drept. Alţii nu. Pe Radu Alexandru⁽ⁱ⁾ nu-l mai pot citi, e cantonat în fixaţiile lui şi-n stilul lui. Pe nenea Petreanu îl pot citi cu sughiţuri, dacă nu se ţine prea mult de politică. Pe Iftode o pot citi fiindcă îmi place stilul (încă), respectiv îmi pasă de personaj, ca om.

Pe scurt, marea rupere este că nu mai am timpul sau răbdarea tinereţii. Nu mai am interesul. E plictisul ăla al bătrânilor, care au impresia că au gustat tot şi nu le mai poţi spune nimic nou.

~*~

Prin ricoşeu, nici de blogul propriu nu mai am chef.

Tematica mi-am ales-o de mult, am trasat liniile de demarcaj, am stabilit regulile jocului. Nu vreau să mă debarasez de chestiile alea, consider în continuare că trebuie să stăm pe umerii uriaşilor. Îmi este cât se poate de clar că e nevoie, de altfel curge concluzie logică din ce spuneam în paragrafele anterioare.

Întrebarea pregnantă este totuşi .. “de ce?”. De ce să scriu eseuri pe-aici? Pentru alţii, haida-de. N-a funcţionat niciodată, nu va funcţiona niciodată pe modelul meu mental. Trebuie să publici mai des, mai constant, etc şcl. Chiar nu mă tentează. În ziua când voi fi eu “influencer” o să zboare şi porcii.

Atunci, să scriu pentru mine? Să revăd peste ani ce gândeam cândva. E o chestie, cam ăsta a şi fost motto-ul meu prin ani. Încă îmi recitesc articolele vechi, în care regăsesc un soi de Alex care este similar cu mine însumi, iar simultan diferit de mine însumi. E un exerciţiu să zicem util persoanei proprii. Totuşi, a-l face în public mi se pare o dovadă de narcisism, o scobire în buric care îmi displace şi un exhibiţionism care parcă nu mă mai defineşte. Mergea pe când eram dAImon, un anonim. Astăzi nu.

Cine exact sunt eu, să scriu eseuri? Un nimeni. Ce părere am despre politică? Nu contează. Literalmente, e energie risipită să scriu despre ce cred eu despre politică. Pierdere de vreme să scriu despre o groază de subiecte. Şi pentru mine şi pentru alţii.

~*~

Pe lângă asta, mă găsesc stresat. La job. La şcoală. La .. dracu, până şi în viaţa personală pe multiple straturi. Nu pot funcţiona sub stres.

Sau, mai bine zis, pot funcţiona, însă nu complet. Monomania mea îmi îngăduie să mă fixez pe un singur subiect la un moment dat. Hai, două. Vin acasă şi joc Dota, sau Ryzom, sau altceva care să mă distragă.

Nu-i depresie, sau mai bine spus e alt fel de depresie. E mecanismul de coping⁽ⁱⁱ⁾ în acţiune.

~*~

Realizez că zbaterile de genul ăsta sunt complet inutile oricui în afară de mine. Totuşi, simt mereu nevoia să explic şi să mă explic, ca şi un elev care îşi explică lui însuşi lecţia cu voce tare pentru a o pricepe mai bine. De asta am început a scrie un jurnal, la vârsta de .. dracu mai ştie, 11 ani? Pe-acolo, or fi fost 12, nu contează.

Ce să spun, blogul de faţă este o supapă. Momentan nu dă nimic pe dinafară, nici în bine nici în rău. Revin când s-o întâmpla treaba asta. Poate la anu’ tot în Septembrie, cine ştie.