Am vrut să citesc un ziar.

Am făcut o nefăcută: am cumpărat ziarul România Literară, numărul 5 din 2016, apărut fresh de sub tipar. Costă 3 lei. Şi, citind oareşce bucăţele, mă întreb dacă n-am făcut o greşeală.

~*~

Descopăr între pagini un articol, lăbărţat pe o pagină întreagă, numit “Gîndirea aculturală“.

Ei bine, ce am înţeles eu din articolul respectiv? Că autorul, Daniel-Cristea Enache, are o răfuială cu un oarecare Marius Chivu, vorbitor la ceva eveniment de care nici n-am auzit şi nici nu-mi pasă(i). Chestia e că-l spurcă copios pe om.

Şi dă-i nenicule, şi hai să umplem o pagină întreagă de ziar discutând despre discursul ţinut de Cutare, la un eveniment Oarecare.

Băi frate! Dacă scrie cineva pe blog aşa ceva, eu ca cititor am ieşit instant; închid pagina, este jenant să mă uit la răfuieli cu public. Am înţeles, nu suntem de acord cu ce a zis Icsulescu, trebuie musai să ne Exprimăm Opinia. Foarte bine, de aia s-au inventat blogurile, pentru a putea eu să închid pagina, iar personajele dramei să-şi aducă prietenii şi să se bată în noroi până obosesc. Da’ să tipărim aşa ceva? Haida-de, nu mai suntem în România interbelică, unde erau atât de proşti încît nici bloguri n-aveau(ii). Pricep, în anii ’30 era un vârf de cool să te lupţi cu alţi ‘telectuali prin paginile vreunei reviste, să scrii replici acide la adresa lui Cutare, care apoi să-ţi răspundă şi el tot prin reviste, şamd ad nauseam.

Totuşi, să ne revenim în simţiri. Orice blogher mai coerent poate să-l porcăiască pe altul. Asta nu înseamnă că există şi un public pentru aşa ceva. Nu unul educat.

~*~

Pe lângă discuţia de fundamentare, mai am însă şi alte probleme. Spre exemplu, că nu se citează complet şi corect adversarul. Aşa, ca-n dezbateri, să avem propoziţii cu subiect şi predicat, cărora să le opunem idei de-ale noastre. Musiu Daniel Enache nu găseşte de cuviinţă să îşi citeze omul, ci trece direct la muncă aruncând doar 2-3 frânturi de vorbe de-ale ăstuilalt. Nu se face. Înţeleg, pentru cel care a fost prezent la discurs o fi fiind foarte clară ideea pe care ajunge să o combată – însă eu, citind pagina de ziar, sunt în ceaţă. A-ţi alege doar frânturi de frază e ca şi cum ţi-ai construi un om de paie, pe care-l pui în locul ideii adversarului, după care dă-i nenicule şi luptă şi .. lol.

Spre exemplu, Marius Chivu ar fi rostit o adevărată anatemă, cum că ar fi cultura “legată de ideea de entertainment”. Da’ atât, ăsta e tot citatul, presărat lângă alte două parafraze. Mi-e cumva jenă de un aşa hal de citare, fiindcă eu am învăţat LA LICEU să scriu critică literară mai bună de atâta. Să leg fiecare afirmaţie la o bucăţică din textul-sursă, care să-mi servească simultan drept suport şi obiect de muncă. Aparent, domnul Daniel-Cristea Enache nu ştie cu fineţuri de’astea, ci scrie ca orice ţaţă, trecând la demolarea adversarului fără măcar a-i prezenta complet punctul de vedere.

Alternativ, pretind a mi se sumariza ideile omului. Şi anume – o sumarizare corectă, onestă, integră, care ţine seama de spiritul iar nu de forma cuvântării. Nu-i greu, 40 de cuvinte, o jumătate de coloană de ziar, da’ măcar ştim despre ce discutăm. O fi prea greu cu sumarizarea, însă parcă tot prin liceu se învăţa … ?

~*~

Încă o chestie.

Marius Chivu este acuzat că ar fi un soi de ipocrit. I se bate obrazul cum că n-are voie să critice lumea culturală românească, pentru că şi el însuşi ar fi muncit în ea, prin urmare cum să spui Lucruri Naşpa? Nu ştiu, parcă nu prea face sens chestia asta – faptul c-ai fost parte a unui sistem îţi oferă o perspectivă unică asupra sistemului respectiv! Logică elementară, de altfel.

Punctul 4, bonus: mi se spune că M.C nici măcar n-a făcut un doctorat. Pe bune, ăsta e tot argumentul, că omu’ n-a binevoit să facă doctorat. Eu unul las nişte puncte de suspensie pentru a vă explica ce cred despre această chestiune … … …

~*~

Pentru că mă găsesc în continuare într-o dispoziţie să zicem combativă, ia să-l mai cităm puţin pe stimabilul Enache:

Ce-aş fi eu, mă întreb, fără „Adevărul literar şi artistic”, România literară, „Observator Cultural”, „Cultura”, „22”, săptămînalele culturale la care am colaborat din 1997 încoace? Ce ar însemna numele meu fără aceste reviste şi cum ar arăta CV-ul personal fără sutele de contribuţii pe care publicaţiile respective mi-au făcut onoarea să le publice?

Mi se pare amuzant. Cum ar veni, dacă n-ar fi existat toate aceste mijloace ale statului, ar fi fost o nulitate? Că asta înţeleg eu din smiorcăiala asta. Omul găseşte de laudă că a colaborat cu chestiile astea încă din 1997, mă-nţelegi nenicule, decy 19 ani de publicat chestii pe spesele statului. Iar amuzamentul crunt este că n-am auzit de el până n-am pus mâna pe ziarul lu’ peşte prăjit, unde a reuşit să se facă de cacao la prima noastră întâlnire.

Şi, dacă tot ne găsim la discuţia despre cine am auzit eu sau nu, mă gândesc că este loc de una mai largă.

Îl las pe Enache să îmi ridice mingea la fileu:

Şi apoi, paginile de cultură ale ziarelor, emisiunile de cultură de la televiziuni şi radiouri, un post ca TVR Cultural desfiinţat de o aceeaşi gîndire aculturală precum cea a lui Marius Chivu: toate acestea să nu fi însemnat nimic în formarea publicului românesc? Oare „Adevărul literar şi artistic”, suplimentul ziarului „Adevărul” girat de Cristian Tudor Popescu şi C. Stănescu, „LA&I”, suplimentul ziarului „Cotidianul” realizat de Dan C. Mihăilescu, „Idei în Dialog”, lunarul condus de Horia-Roman Patapievici – nu au însemnat nimic [ .. ] ?

Stau strâmb şi cuget drept: cine din generaţia mea măcar a auzit de chestiile astea? Păi… îi număr pe degete. Degetele de la o mână.

Am pretenţia despre mine că citesc mult. Mult şi nu foarte selectiv. Când eram copil citeam literatură la grămadă. Când am dat de internet am citit forumuri şi tot felu’ de arhive. Când am crescut şi mai mult am trecut şi la ziare, mai periodice sau mai cotidiene. Chestia asta este cumva formativă, în sensul că îmi selectez amicii şi cunoştinţele în acelaşi fel, tre’ să aibă un minim de tărâţe între urechi.

Cu toate acestea, eu nu pot numi pe cineva din cercul meu apropiat care citeşte RomLit, Dilema Veche, 22, Orizont sau tot felul de alte fiţuici mai mult sau mai puţin sponsorizate de stat. Se înţelege până acolo în fund? Mă gândesc că-i cam grav. Oameni care vorbesc 3 limbi şi totuşi nu se găsesc interesaţi de ceea ce boscorodeşte X sau Y printr-un ziar. Un singur amic era într-o vreme interesat de TVR Cultural, şi anume de porţiunea de interviuri de obicei.

Am tirajele BRAT, respectiv audienţele TV ca mărturie că “cultura” românească este rizibilă, cel puţin partea ei oficială. A te lăuda că exişti ca să “educi publicul” este minim o naivitate, maxim o minciună sfruntată; cu o audienţă cât o trupă de teatru de amatori dintr-un canton elveţian, nu te-ai adresat nimănui anume.

~*~

Apropo de discuţia de mai sus, aş vrea să mai citez puţintel. Spre exemplu, menţionez articolul “Ochiul magic” din acelaşi număr al ziarului. Nu trebuie citit tot, ci pe sărite. Văd un sărut apăsat în fundul lui Cărtărescu, fără a mi se spune DE CE şi În CE FEL ar fi Solenoid un monument de importanţă. Gen, ce stil literar foloseşte. Ce aduce nou. Ce subiect are. Cum împrospătează atmosfera din literatura locală. Aflu doar că “Cărtărescu este cel mai mare scriitor român contemporan(iii), adică o platitudine înfiorătoare dacă-i lipsită de dovezi.

Cu câteva rânduri mai sus de Cărtărescu, mi se înşiruie nume care cică ar trebui să îmi spună ceva. O droaie de diverşi, de la recenzori de film la cronicari de carte şi eseişti. Unii îmi sună oarecum cunoscut chiar! Tolcea, Radu Pavel Gheo, Robert Şerban, câţiva localnici.

Cumva, nu pot scăpa însă de acea comparaţie rău-voitoare cum că fac ăştia de prin cultură fix ce fac maneliştii. Ştiţi, numitul “fraţilor” şi prietenilor – Raul de la Caransebeş, Ioan de la Chitila, să fie fără număr menţionaţi toţi că-s oameni faini. Fix aceeaşi treabă o făceau blogherii într-o vreme, îşi dădeau link unul altuia (şi se pinguiau) – înşiruiri de nume fără vreo semnificaţie în afară de aceea că se cunosc ei între ei.

Da, sunt rău. Nu-i acelaşi lucru, fiindcă Marcel Tolcea este un Cineva. Zău … ? Este oare? Nu prea, nu pentru cineva care pune mâna prima oară pe domeniul “cultură”. A se scuti cu mirositul băşinilor în cerc, am avut cât pe trei vieţi. Explicaţi de ce trebuie să intereseze părerea lui Tolcea. Nu mie explicaţi-mi, ştiu deja, însă amicului meu care având 5 minute libere a preferat să citească ştiri.

Aşa, o explicaţie succintă şi convingătoare, ca pentru oamenii ocupaţi.

~*~

Şi ca să fie toată poliloghia asta completă, ‘ai să spun şi cum am ajuns eu cu România Literară în mână.

Scrie în Evenimentul Zilei cum că “Nouă reviste literare şi-au suspendat apariţia“. Ceva dramă între minister şi scriitorii întreţinuţi din banul public, nu reiau discuţia că n-are sens. Oamenii s-or supărat, şi pe bună dreptate, că nu-şi mai primesc banul la timp, aşa că unu’ mai curajos a scris scrisoare deschisă. Ocazie cu care mergem pe saitul USR(iv) şi aflăm că oamenii ăştia păstoresc nu mai puţin de 11 publicaţii. Din care eu unul am auzit de fix două (RomLit şi Orizont), iar cunoscuţii mei de .. niciuna.

Ştiam totuşi despre România Literară că-s oameni serioşi, aşa c-am vrut să-mi verific presupunerea. Ce să zic, am verificat. Vreau, vreau să sper că nu voi citi răfuieli provincialisme şi-n numărul viitor.

Ia’o ca pe’un sfat sau ia’o tu ca pe ce vrei
Eu si cu baietii mei suntem in mileniul 3
----------
  1. Oh, mă comport şi eu a-cultural? Vai dar mi se brehăne. Sunt în Timişoara, evenimentul lu’ peşte a avut loc la Iaşi şi a avut fix 0 impact vizavi de absolut orice în afară c-o fi făcut clăbuci pe plan local în Moldova. Nu mă interesează aerele vreunui participant sau organizator. []
  2. Da, e o încercare de ironie. Nu spun că-i şi reuşită. []
  3. E citat literalmente din articol, nu fabulez eu. []
  4. Uniunea Scriitorilor din România. []
----------

Comments 1

Leave a Reply

Your email address will not be published.