Zicea mai demult un profet cum că lucrătorii din comerţul cu amănuntul sunt Salvatorii şi Mântuitorii României, dar mai bine să cităm originalu’:
Meseria de vanzator in cofetarie ar parea economic marginala si intelectual banala, cultural indiferenta, un lucru mic si maruntel. In principiu, asa este. Dar oricare dintre fetele astea in halat, care tine piept, cate opt ore pe zi, unui suvoi de degete boante, ochi umezi, si interogatii in revarsare, sunt altceva. Cu totul altceva.
Ele sunt niste preotese in templul civilizarii neamului, care, spre deosebire de mantuirea lui, e un proces chinuitor de lent si neasemuit de important. Ar trebui sa primeasca decoratii si medalii, ar trebui sa primeasca sprijin de la bugetul de stat. Acest lant de cofetarii ar trebui sa se gaseasca in desfasuratorul cheltuielilor aprobate in dealul Mitropoliei. Pentru ca sunt oamenii ce lucreaza la principala problema a statului roman. Civilizarea poporului roman.
Ce urmează sunt relatări de la un copy-shop (adică xerox & alte servicii conexe) din Timişoara. Eu unul m-am crucit ascultând unele poveşti, pe unele le-am văzut live, iar pe altele încă nu îmi vine să le cred. Concluzia însă e clară — băi, oamenii e proşti!
Deci. Cu alineat.
~*~
Zice un client (adică minim unu’ pe zi, nu unul singur răzleţ) : “vreau şi eu un xerox“. Asta e, nu toţi ştim că ce vrem este o copie, nu aparatul fizic.
Alt client zice că “vreau şi eu nişte chiloţi“. Poftim? Chiloţi de pus foi în ei. Chiloţi din plastic. FOLII ÎN PULA MEA.
Alţii vor “foi transparente“. Ce-s alea? Tot folii.
A, se caută şi “dinalea în care se pun chiloţii“. Adică dosare cu şină.
Însă, pe de altă parte, rugămintea “pune proiectele în plastic” nu înseamnă să le pui în folie. Înseamnă spiralare şi copertare.
~*~
Unii oameni nu ştiu foarte bine cum e cu tehnoredactarea asta. Au multiple pagini de tipărit, aşa că vine întrebarea naturală: “Listez faţă-verso sau doar pe o parte a colii?“. Privire siderată: “Nu ştiu, cum e acolo!“. Acolo adică în documentul digital, de pe ecran. La care poţi alege fix cum doreşti să fie tipărit. Cum zicea în articolul citat, că oamenii trebuie să înveţe că pot face alegeri? Mnoa. Învaţă. Fiecare în particular învaţă, om după om, până la exasperare.
Vin apoi studenţii. Ăştia îşi listează teme, spre exemplu desene. În general desenele sunt alb-negru, că doar programul de proiectare nu le face linii roz. Ei cer “listaţi color“. Ce-i color pe pagina aia? “Nu ştiu“. După care nu pricep gluma dacă zici că n-ai carioci ca să le adaugi culoare.
Tot din categoria luptei cu tehnica … “Ne pare rău, nu putem face listări color”. Pentru că aşa-i aparatura, dacă s-a terminat o culoare din cartuş, imprimanta refuză să îl folosească. Oamenii totuşi insistă: “Nu puteţi deloc color?“. Nu-i clar la ce se gândesc. Că-s individual culorile în aparat, poate.
~*~
Din seria cu proprietatea termenilor: vin oamenii şi cer “o cutie de hârtie“. Pentru cine cunoaşte, o CUTIE este chestia aia mare şi grea cu 5 topuri, fiecare a câte 1000 500 de coli, deci în total 2500. Puşi în faţa obiectului, se trezesc “Aa, nu, nu atâtea!”. Ei de fapt voiau decât un top. Bien sûr.
Exprimările românizate sunt la ordinea zilei. Un disc optic adică un CD este un ţede, plural ţedeuri. Chestia de transportat fişiere este un ştic.
Şticul ăla are şi proprietăţi magice. Spre exemplu, vine omu’ şi zice “listează-mi şi mie şticul“. Evident, se referă la conţinutul lui, la fişierele de pe el. Alţii, similar, dau un sănătos “scoate-mi şi mie din ştic“. Nu se prind când apare şurubelniţa în peisaj.
Apar, apoi, şi discuţii de semantică. Dacă vine clientul şi spune “vreau şi eu 3 copii după ţede”, ce-ar trebui să înţelegem? Mie la prima vedere îmi pare că vrea 3 copii ale discului fizic. De fapt, “după” însemna “de pe”. Deci 3 copii ale documentului de pe CD.
~*~
Ca la orice shop unde anul e 2017, clientului îi este oferită opţiunea să-şi acceseze e-mailul, că poate are documente acolo. Nu toţi sunt calificaţi să facă treaba asta.
Vrea omu’ să se logheze pe saitul Yahoo. Saitul, văzând un IP nou, începe prin a pune întrebări de securitate. Clientul, vexat: “Da’ ce vrea ăsta de la mine???”. Da’ chiar, ce-o fi vrând — mergi la el, şi vezi că prompturile sunt în română. “Citeşte ce scrie pe ecran” e răspunsul salvator, după care omul se hotărăşte să chiar citească de pe ecran. Astfel află că trebuie să-şi amintească răspunsul la întrebările de securitate — numele animalului, sau numele de fată al mamei.
~*~
Nu-i lipsă nici de clienţi vanitoşi, care AU TREBURI IMPORTANTE. Spre exemplu, oricine a avut de xeroxat o carte mai mărişoară ştie regula nescrisă: laşi cartea, mergi în treaba ta, revii peste X ceasuri (sau a doua zi) şi ţi-o recuperezi. Asta pentru că o carte blochează durează per total ore întregi , aşa că operatorul de xerox o face pe fragmente; se întrerupe pentru a copia 5 pagini ale altui client, se întrerupe pentru a lista altceva, şamd. Nu-i rentabil să ţii blocat un aparat 3 ore, până faci cartea de la cap la coadă fără pauze.
Asta într-o lume ideală. În cea reală, vine clientul cu o chestie de minim 300 de pagini. I se explică cum că .. băi, durează, mergi şi fă altceva. “Stau şi aştept să terminaţi cartea!” — ocupând spaţiul în shop. După care acelaşi om începe să se enerveze. “Da’ de ce îi faceţi altuia copii xerox în timpul ăsta? De ce .. de ce ..“. Eu unul încă n-am găsit o modalitate simplă de a-i explica cuiva pe scurt teoria eficientizării muncii.
~*~
Şi cam atât pentru primul episod. În cel viitor, despre “blonda de la partid” şi alte creaturi fantastice.