Rezolvînd problema greşită

Descopăr un fir de discuţie pe o temă .. să zicem vag sensibilă: “What are the things you cannot tolerate about your parents and that which you won’t do to your children?“. Cu alte cuvinte, “ce nu veţi face copilului propriu, fiindcă pe propria piele că e naşpa?“. Răspunsurile sunt, ca de obicei, variate şi destul de predictibile:

I will teach my children to argue rationally. My house growing up, it was dad shouting until everyone else decided to pretend he was right so he would calm down.

Talking about puberty and sex. I grew up one of five and none of us had any sex education out of what was taught at school. When I got to college, my mother wrote me a letter that I didn’t need to give in to peer pressure and have sex. I’m a male. I was jerking it at 13 and lost my virginity at 16.

Just make up the answers to questions they ask. If I don’t know the answer to a question my kids ask, we sit down together and research it ourselves. “just because it is” isn’t an answer.

My dad would get mad and yell at me for the slightest infraction. I grew up to be an anxious person.

Absolutely no privacy. My parents would request that the door to my room always be open, and they would just walk in if it was closed. Spontaneous room searches as well, and interrogations about my social life.

Bun? Cred că se înţelege cam care-i tonul.

~*~

Este foarte normal să încerci să faci lucrurile mai bine. Sigur că da. Este foarte valid să începi chiar cu acele tipuri de probleme pe care le cunoşti intim.

Un tînăr adult, ce a fost supus lipsei de intimitate pe cînd era copil, înţelege foarte bine că-i o tîmpenie cu spume. Cam ca orice exagerare, de altfel: a nu vorbi cu copilul deloc despre sex, sau dimpotrivă a-l tîrî în problemele tale conjugale; a face micromanagement cu comportamentul cuiva, zbierînd la cea mai mică abatere; sau, dimpotrivă, a te durea în pulă de ceea ce face.

Totuşi, există un pericol în abordarea asta reactivă: merge în direcţia fix opusă, şi doar încolo.

~*~

Să explic pe un exemplu ipotetic: fie un tip care-a terminat ceva facultate de Litere, traducere & co, iar acum îşi caută o slujbă. Are de ales între 10 firme, care toate îl doresc.

Firmele cam tind să aibă o cultură instituţională proprie — acel set de reguli mai scrise sau mai nescrise, “la noi se fac lucrurile aşa“. Firma 1 are regula că la ei pauzele de masă nu există, înfuleci un senviş şi-o cafea în 10 minute, şi fuguţa înapoi la muncă; pauzele de ţigară nu există. Firma 2 are regula că trebuie să te descurci pe cont propriu tot timpul, chiar şi în chestiuni mega-complexe. Firma 3 e formată dintr-o clică de tipi care sunt toţi prieteni unii cu alţii, dacă eşti mai retras şi nu te tentează un grătar săptămînal cu colegii atunci ai spre 0 şanse de promovare. Firma 4 este compusă din oameni cu un fetiş pentru poezia obscură din Nepal, şi pentru băut jazz cu cafeaua de dimineaţă.

Zece firme, fiecare cu tîmpiţii proprii. Tînărul absolvent alege o firmă, să zicem chiar pe prima, şi munceşte la ei un an. Totuşi, după un an, sastisit de firimiturile dintre taste şi de oboseala cronică de la holbat în monitor fără pauză, ar dori să facă o schimbare.

Merge tînărul la interviuri, şi de 9 ori întreabă acelaşi lucru: “bă, la voi sigur pot mînca liniştit în pauza de masă?“. Sigur se poate să mai ieşi la o ţigară, sigur nu trebuie să te caci pe fugă? Se poate acea minimă normalitate, fără ieşiri isterice din partea managerului? Toate cele 9 firme îi vor răspunde, desigur, să nu-şi facă griji. Nimeni nu practică “aşa idioţenii”.

Tînărul nostru cel profesionist schimbă deci firma. Şi începe să asculte rap doar cînd stă pe budă, să nu se audă prin căşti că nu-i jazz.

~*~

Acelaşi, da’ exact acelaşi lucru îl întâlnim şi la părinţi. Şi la prieten/prietenă. Şi la profesori, uneori.

Oamenii supracompensează ca răspuns la problema ce-i arzătoare în mod curent. Te-a bătut mama, şi cu motiv şi fără? Păi copilul propriu nici nu-l atingi, nici măcar cu un mănunchi de nuiele. Că-i naşpa, ştii de pe propria piele cît de rău doare. Iar intenţia, gîndul din spatele deciziei, este o chestie nobilă.

Da’ ce faci cînd copilul, ca orice copil fiind el, nu ascultă? Păi, un părinte chitit să nu folosească forţa fizică va compensa prin alte metode; de exemplu, începe cu manipulări psihologice. Vai, dar dacă nu faci cum vreau eu, nu mă iubeşti. Dacă nu mănînci tot din farfurie, nu eşti copilul meu, nu te recunosc. Într-un fel, pare mai ok aşa. Nu doare, nu se vede, nu pleacă omuleţul la şcoală cu braţele învineţite. Eşti un părinte model — doar că copilul tot plînge pe ascuns.

Treaba asta se vede şi prin cupluri, de altfel. Fiecare om aduce după sine un bagaj(i), un geamantan de dureri vechi. Fostu’ te-a tratat ca pe un simplu obiect ataşat pizdei, singura chestie care-l interesa? Astăzi faci istericale dacă bărbatul nu te tratează minim ca pe o prinţesă. Sub acel minim, simţi că te apropii prea tare de viaţa de dinainte. Treaba asta e perfect valabilă şi pentru bărbaţi, de altfel. Partenera anterioară avea fixaţie pe curăţenie, te punea să te descalţi din prag, şi eventual voia şi să-ţi speli farfuria imediat după masă? Am ca o presupunere cum va arăta următoarea gagică: mai degrabă îngălată.

~*~

Sigur, nu toată lumea face asta. Unii reuşesc să-şi dea seama că răspunsul corect la extremism nu este un alt extremism de semn contrar, ci o atitudine mai degrabă laissez-faire.

Totuşi, omul fugind de nălucile care-s prea vii în minte-i nu tinde să fie raţional. Că pîn’ la urmă, amintirea durerii rămîne mult timp după ce durerea însăşi a dispărut, iar comportamentul de răspuns la durere nu durează mult pînă se osifică în ritual şi-n fixaţie.

Părinţii îşi cresc copiii cu sechele, chiar în timp ce încearcă să-i ferească de alte lucruri ce dau sechele. Diverşi oameni cu dureri din trecut le cauzează cu drag şi cu spor alte dureri, de semn contrar, celor de lîngă ei. Generaţia următoare trage după ea ponoasele înaintaşilor, se vindecă, se loveşte în alte căcaturi, le pasează pe alea mai departe..

Viaţa merge înainte, tîrîş-grăpiş.(ii)

pexels-photo-105543 _resize

----------
  1. Cuvînt-cheie în engleză, baggage, da. []
  2. Sursa pozei: pexels.com []
----------
Orientul cel nu foarte îndepărtat
Dragi agenţi imobiliari din Timişoara ... mai aveţi mult pînă departe (:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *