Amintiri din autobuz ..

Aţi văzut reclama la Vodafone? Sigur aţi văzut-o! Aceea cu o grămadă de bule de aer, cu replici nerostite, uitate în cele mai ciudate locuri, ucise în proiect .. şi tagline “Cuvintele pe care nu le spui, se pierd”. No, printr-o ciudată conjunctură, ajutat oleacă şi ultima însemnare lui Qvo, m-am gândit să trag o mică recapitulare a vieţii mele de călător pe otobel, cu un capitol special.

Dacă şcoala generală am făcut-o în zonă, la distanţa de 10 minute de casă, liceul l-am făcut unde a înţărcat mutu’ iapa, la Shakespeare, în Fabric. Ca şi restul colegilor din zonă, am avut greaua dilemă să alegem un mijloc de transport. Greu nu mi-a fost, 43’u face frumos ruta între podul de pe Calea Şagului şi Fabrica de Bere, exact unde-mi trebuia mie; desigur, unii colegi au ales varianta ocolită, bus 33 + tramvai 2, cu avantajul că 33’u dimineaţa merge din 2 în 2 minute, şi la 7 – 7:30 nici nu e aglomerat. Da, 7:30, Shake a fost şi este special ŞI prin orarul defazat. În fine.

Aşa că, timp de 4 ani, cu câteva mici excepţii, am călătorit cu acelaşi autobuz. Deja ştiam, în funcţie de oră, pe cine voi întâlni, cine va întârzia la servici, cine s-a trezit devreme, cine are chef să citească presa, cine are o zi proastă. Eram ca un fel de comunitate secretă, ne ştiam cu toţii, ochii sclipind ciudat când o persoană cunoscută urca. Ah well.

Ciudat este altceva. Circulam cu două colege din clasa paralelă .. şi cu noi pe bus, mai venea un grup, de la Calderon, care este şi el în drum (cu o staţie înainte de capăt, mai precis). Joviali, drăguţi, volubili, dar fiecare cu grupul lui. Niciodată nu ne-a dat prin cap să facem un pas în plus şi să spunem un “hey guys, dacă tot mergem împreună de atâta vreme, hai să ne cunoaştem”. Nu pot blama chestia asta doar pe rivalitatea liceelor, sunt convins că nu îi futea pe ei grija că suntem de la un liceu englezesc, aşa cum nouă ni se rupea că ei fac franceză la şcoală. Nu, e un fel de barieră, a temei de necunoscut, de celălalt, care te împiedică să comunici.

Aşa m-am prins că are dreptate nenea ăla ce a spus “uneori, cea mai mare distanţă este cea între două persoane”.

Ironia a făcut să mă întâlnesc cu Mihai (cred că i-am reţinut bine numele, sper) pe coridoarele UVT, la înscrierile pentru facultate, moment în care toate crispările dimineţilor au dispărut, am dat mâna ca vechi cunoştinţe, am chatuit oleacă legat de locul unde mergem mai departe, şi am dispărut în ceaţă. Mi se pare că el voia la Poli, pe la ETC. Ah well, 4 ani posibil frumoşi i-am irosit pentru că ne-a fost teamă tutoror să deschidem dracului gura.

În schimb, as some of you know, some not, vara asta am ajuns de vreo 4 ori prin Sibiu, cu ocazia diverselor concerte. Şi cum drumul e lung iar radioul nesatisfăcător în plin câmp, am participat la discuţii cu partenerii de compartiment. Nu pot spune că a fost exact ce am vrut întotdeauna, odată am picat între femei vârstnice, şi am preferat să admir peisajul de pe geam, decât să primesc lecţii de pus gogoşarii sau de cârpit izmenele soţului; cred că am ieşit la prima replică gen “Şi tu tinere, unde mergi?”. Dar tot aşa am făcut şi vreo două cunoştinţe bunicele. E o dinamică socială foarte interesantă aici, fiecare ştie că după ce ai ieşit din compartiment prezenţa celuilalt se şterge din memorie, aşa că uneori ai ocazia să auzi cele mai intime mărturisiri, făcute cu siguranţa că soarta a ales aleatoriu exact o persoană căreia nu îi pasă. Or so some hope.

Long story short, revedeţi reclama de la Vodafone, realizaţi că au o dreptate enormă .. şi vorbiţi cu toţi oamenii care vă sunt familiari cumva. De pierdut nu este nimic .. doar de câştigat. În fond, chiar şi un autobuz poate fi un colectiv.