Tatiana Neamţu avea cândva blog. Pe acel blog avea cândva un articol. Cum Tatiana nu mai are blog, voi prelua eu ideea. E o referinţă prea bună pentru a o lăsa să moară în coşul cu pixeli morţi al istoriei.
~*~
Străbunica mea avea o cameră în casă. Cea mai mare cameră. Pot încă să-mi amintesc – corpul de clădire din stânga, unde era un soi de beci, apoi bucătăria şi o cămară imediat lângă, apoi şopronul cu lemne şi gaura de toaletă. În dreapta, un alt corp de clădire, împărţit în vestibul şi alte două camere; vestibulul însuşi fusese remobilat astfel încât să funcţioneze pe post de dormitor.
Străbunica nu mai niciodată camera mare, nu dormea acolo, nu stătea acolo; nici noi nu aveam voie în camera cea mare, ci dormeam într-o cămăruţă mai mică când mergeam în vizită. Camera cea bună era cu bibelouri, cu caietele străbunicului, mort săracu’, era cu masa festivă .. pe scurt, nu intrai acolo fără Treburi Importante. Era ca un fel de sanctuar, de loc sfânt, cu însemnătate dincolo de imediatul material(i). Îmi amintesc că am intrat de doar două ori acolo, o dată cu ocazia unui parastas, şi o dată fiindcă mi se arătau caietele cu matematici ale omului, ţinute ca nişte sfinte moaşte.
În altă ordine de idei ..
Îmi amintesc de o scenă din Hotarul Nestatornic(ii): ţăranul servitor la familia bogătaşilor tot cumpără pânzeturi fine, toată viaţa lui. Ia mătase şi-o pune la păstrare într-un cufăr. De ce? Ce rost are? Nimănui nu-i e clar, mai ales că el n-are fată să-i strângă zestre. Se lămureşte totul la deznodământ, şi anume moş Costache îi lăsa un soi de zestre fetei boierului, de care era el foarte apropiat. Doar că .. doar că. La deschiderea cufărului se descoperă mătasea de la fund ca fiind toată stricată, tăiată, inutilă; lucrarea timpului asupra pânzei, deh.
Ei bine, stricarea pânzei vreau s-o ţin puţin în lumina conştientului, şi s-o cuplez la ideea de “cameră cea bună”.
Remarca excelent Tatiana în articolul ei că în camera cea bună totul este perfect – şi totul este încremenit. Mort, nemişcat, neatins, sacru, nefolositor prin această ridicare pe un piedestal. Setul ăla bun de pahare din cristal, pe care-l ţin femeile începând cu momentul nunţii? E atât de bun încât nu va fi folosit niciodată, Doamne apără şi fereşte de aşa idee năstruşnică. Patul din camera de oaspeţi, ţinut acolo nemişcat pentru a întâmpina pe nimeni anume, doar “în caz că” vine cineva din ani în paşti? Vă evocă vreo imagine în minte chestia asta? Pentru că mie îmi, atât de vivid încât simt mirosul de aer răcoros şi puţin stătut, şi aud şi scârţâitul clanţei de la o uşă prea puţin folosită. Văd praful de pe vitrina cu bibelouri, şters religios cu regularitatea ceasului.
Tendinţa asta de hârciogăreală este una naturală a omului, aş spune. Aduni ce-i mai bun, pui deoparte, ţii pentru momentele importante ale vieţii, ş.a.m.d.. Totuşi, vorba Tatianei, te trezeşti lustruind la bibelourile pe care nu le vede nimeni, descoperi că tot ştergi praful pe o mobilă de a cărui folosinţă nu se bucură vreun om, că întreţii un conglomerat de lucruri care în fond doar asta sunt – lucruri. Lumea însă, şi oamenii mai ales, se tot rostogolesc la vale, pe un drum al cărui efect şi am risca să spunem scop este fix acela de a modela subiectul, de a ciopli câte puţin în persoană şi-n mediul ei. Ce-i atunci camera cea bună, dacă nu o piatră de moară agăţată de gâtul oricui?
Ce e până la urmă camera bună? Acumulare de potenţial pentru viitor? Nostalgie bolnavă? Simplă poliţă de asigurare împotriva uitării? Manie de a deţine lucruri bune? E o linie subţire între aceste două faţete ale chestiunii … unde anume trasăm linia rămâne la latitudinea cititorului. Chiar aş fi curios să aflu cum procedaţi.
Am crescut într-o casă de țară cu „odaie bună”. Acolo se țineau hainele de îmbrăcat la sărbători, ceva bibelouri, poze și tablouri ale copiilor plecați la oraș, actele și banii, motiv pentru care la plecarea de-acasă, odaia bună se încuia, casa nu neapărat. Patul mereu făcut impecabil, cu perne umplute cu puf de gâscă, acoperit cu macatul cel bun (un fel de cuvertură țesută din lână).
Acolo se dormea de câteva ori pe an când veneau rudele de la oraș în vizită, se țineau lămpile de gaz peste vară ca să nu le spargem noi copiii, acolo nu s-au putut ține morții pentru priveghi căci era mult prea mică încăperea.
Nu știu la ce foloseau alții camera bună, dar pentru omul de la țară odaia cea bună avea un rost al ei și eu cred că l-am înțeles: de loc curat, de primit musafiri, de ținut hainele bune, motiv pentru care se intra rar acolo, doar la nevoie. În restul casei (nu prea mare, o casă obișnuită de țară are o bucătărie, o cameră de dormit și odaia bună) intri direct de-afară, de la tot felul de munci, de cele mai multe ori murdar de praf, încărcat de mirosuri.
Acum la țară sunt două camere bune, iar eu am privilegiul să dorm în amândouă când merg acasă: vara în cea răcoroasă, iarna în cea călduroasă. Culmea e că ele chiar au aspectul ăsta de acumulare de ”lucruri bune” spre deosebire de odaia cea veche, unde lipseau nimicurile, totul era orânduit și cu oarece iz de templu. Aaa… acolo mamaia ținea mereu bomboane pe care ni le împărțea la fiecare copil în mod egal pe când ne uitam seara la filme cu Alain Delon și mai târziu, la Dallas :”>
p.s. nu stiu cata nostalgie avea si are in ea camera aia, dar stiu cata am eu acum…
Posibil să fie eu narcisist, dar nu reuşesc să pricep de ce ţi-ai lua ţie de la gură doar ca să păstrezi pentru altul. În special când acel altul vine doar din ani în paşti.. mă rog, presupun că lucrurile-s diferite după o anumită vârstă. În fond camera cea bună e mai degrabă a bunicilor decât a mamelor.
Corectă remarca vizavi de igienă şi mirosuri, ca orăşean ce are la dispoziţie duşul uiţi anumite chestii.
Am și eu vagi amintiri cu așa ceva, dar nu am beneficiat de rude directe la sat, așa că nu pot confirma. Știu însă de setul de pahare, de vesela de gală și alte alea… pe care le păstrăm pentru nu se știe ce ocazie care va sosi nu se știe când.
Piatra de moară pentru mine nu este legată de un viitor nedefinit, ci mai degrabă de cutia de amintiri… un morman de lucruri la fel de inutile, păstrate din nostalgie, prin care trec o dată pe an sau o dată la doi ani cu decizia fermă să „arunc dracului toate prostiile”, decizie pe care de obicei nu sunt în stare să o pun în practică…
Pentru ca am locuit la tara 18 ani am tot felul de amintiri unde relatia dintre modul de viata si felul casei erau intr-o legatura mai mult decat direct proportionala.
Toamna, ca tot e toamna, era namol mai peste tot: in curtea vacilor, in curtea porcilor, in gradina etc. Hranind animalele sau strangand dovlecii de pe camp te inamoleai grozav. Aveam cizme, dar una e cand muncesti in gospodarie si alta la birou. Primul “popas” cand intrai in casa sa te incalzesti era o bucatarioara mica, unde se intra fara sa te descalti, pe jos fiind un pavaj din caramida. Era un pat acolo, masa cu scaunele, soba cu plita de gatit etc. Totul era practic gandit pentru ca nu vii de la asa treburi si intri direct pe covor.
Acum s-au schimbat mult lucrurile, camera cea buna devine un fel de living de la oras. E internet pe toate ulitele, dar nu mai sunt vaci, iar curtea porcilor e cimentata, nimeni nu se mai inamoleste asa de tare…
Mai traiesti, ma? Biti mai bine decat pixeli.
Legat de luatul de la gura, probabil fenomenul e pur biologic de la forme mai simple ale vietii, pasari care se agita sa adune ramuri, pasari care se agita sa culeaga chestii doar pentru a-si hrani progeniturile… cumva a ajuns la un nivel superior.
Casa… cand n-ai bani sa cumperi ceva cred ca te uiti la poze, adica ti-l imaginezi, macar sa fie-n cap. Cand n-ai curaj sa faci ceva… visezi ca faci ceva, iti imaginezi ca. Camera cea buna e probabil rezerva de idei pentru “cand am sa am curaj”. Mai e probabil si o depedenta de amintiri si nevoia de a mentine proportii ca nu se schimba nimic in timp(bibelourile tot acolo stau unde le-ai lasat).. si atunci tot frica.. frica de moarte.