“Trebuie să te obişnuieşti”

Scrie Diana Coman o poveste veche, de-aia cu tâlc şi învăţături trase. Îşi aminteşte cum a fost când i s-a spus că “trebuie să te obişnuieşti“.

Diana zice despre situaţii de la muncă, unde te obişnuieşti cu tot felu’ de încălcări mai mari sau mai mici ale contractului semnat. Spre exemplu, ei i s-a cerut să stea să muncească peste program.

Partea amuzantă este că ştiu foarte mulţi oameni care au poveşti similare, dar din alte domenii; ba chiar uneori, sub alte forme.

~*~

De la mine din familie, spre exemplu, îmi amintesc o poveste amuzantă vizavi de mersul la cumpărături.

Bunica mergea la piaţă şi făcea cumpărăturile gîndindu-se şi la omul care vindea marfa. Lua roşiile chiar şi moi, dacă făcea bulion din ele — ca să scape de ele vînzătorul⁽ⁱ⁾. Dacă erau fructe, lua câteva mai de proastă calitate, fiindcă oricum le mâncam eu în aceeaşi zi. Ce contează că-i unul din mere mai bătut? Doar tot în stomac merge! Chestia asta se aplica cam peste tot, aşa că vînzătorii o iubeau cu patimă, iar dacă n-o iubeau atunci măcar o respectau. Că, vorba aia, le propunea un tîrg din care să cîştige ambele părţi.

Mama, pe de altă parte, judeca piaţa strict din perspectiva orăşeanului. Şi anume, banii-s la ea în buzunar, i-a muncit, prin urmare doreşte să primească doar fructe sau zarzavaturi de calitate. Chestia asta i-a produs un număr de frustrări până prin anii 2000, când supermarketurile au început să se răspândească. Însă până atunci.. mergea mama la piaţă, cerea mere, iar vânzătorul începea să-i pună în plasă la grămadă. Ce, să îşi pună singur clientul, să aleagă exact ce fruct sau legumă vrea? Nu se poate, nu se există, nici vorbă, cum adică. Păi atunci cum mai poate vânzătorul să facă câştig pe 100% din cantitatea cu care a venit la piaţă?

~*~

Desigur, adevărul este la mijloc, ca întotdeauna. Sau, mai bine spus, este ascuns într-un aspect care nu-i vizibil imediat, fiind el “baked in”, parte integrantă a precondiţiilor şi prezumţiilor incluse automat în discuţie.

Managerul din povestea Dianei a estimat greşit eficienţa echipei, practic vorbind. Fie din prostie, fie ştiind foarte bine ceea ce face, dar omul a promis că echipa lui va livra X, un X imposibil de obţinut în timpul alocat cu resursele alocate. Asta-i tot, realitatea nudă. Faci o promisiune, şi apoi croşetezi realitatea pînă se suprapune peste ce-ai visat.

Managerul de banane poate fie să estimeze că le vinde pe toate (incluzîndu-le şi pe cele deja înnegrite), fie estimează că le vinde doar pe alea complet sănătoase. Dacă deţii 100 de kilograme şi le vinzi cu 1 bitcent per tonă, scoţi 100 de cenţi. Dacă de fapt eşti cinstit şi elimini din calcul bananele ce s-au înnegrit în timpul transportului, rămînînd 87 de tone vandabile, cîştigi doar 87 bitcenţi. Fie, 89, că vinzi restul la preţ de dumping. Totuşi … tertium non datur?

Ba da, faci cum face de obicei şmecherul român, ridici preţul la 1,15 bitcenţi per tonă, ca să cîştigi tot 100 la final. Că doar ăla era planu’  tău, ce fras⁽ⁱⁱ⁾. Plan care s-a făcut pe spatele cumpărătorului, fără ca el săracu’ să aibă vreun input în chestiune. După cum planul de muncă se face uneori fără vreo părere de la angajat, mai dă-l şi naibii.

Sigur, pînă la urmă lumea din jur reprezintă cel mai bun mecanism de feedback din lume. Îţi cumpără bananele, sau merge la altă tarabă. Stă peste program sau te reclamă la ITM. Chestii de-astea.

~*~

Privind din astă perspectivă, Diana are dreptate. Nu trebuie niciodată să “te obişnuieşti”. Nu în sensul în care înţelege managerul vînzătorul negustorul român să rezolve problema rezultată din prostia lui. Deci, ai făcut buba şi ţi s-au ofilit castraveţii pe masă? Soluţia nu-i să pretinzi bani pe ei ca şi cum ar fi verzi şi proaspeţi. Soluţia e să faci afacerea aia profitabilă pentru ambele părţi, iar asta înseamnă spre exemplu să scazi preţul. Tot idem, dacă managerul (adică negustorul-care-vinde-munca-echipei-către-alţii) a făcut buba şi are nevoie să ţină oamenii peste program, trebuie să facă afacerea profitabilă şi pentru angajat. De exemplu, plătindu-l dublu pentru timpul în care nu-i acasă să se joace cu copiii.

Sigur, discuţia fiind despre economie, putem adăuga N variabile pe care le-am omis din modelul de mai sus. Putem aduce exemple care se folosesc de variabilele extra, pentru a invalida modelul. Bineînţeles. În realitate, oamenii fac şi ore suplimentare neplătite, pentru că altminteri se tem să-şi piardă locul de muncă, chestie validă şi la vest de România. În realitate, oamenii acceptă o roşie cu imperfecţiuni, din motivul simplu că n-au chef de o situaţie conflictuală. Sunt multe scenarii.

Totuşi, zic eu că principiile enunţate se menţin.