Agnostic.

Doar cu o însemnare mai devreme, scriam că universul nostru va fi definibil, undeva în viitor, exclusiv prin ştiinţă. Adică vom inventa funcţii suficient de complexe încât să cuprindem realitatea cu o granularitate suficient de mare, şi vor avea maşini de calcul suficient de puternice încât o simulare a realităţii să fie accesibilă cu un grad de precizie care să fie şi relevant. Omenirea are deja computere capabile de simulari complexe, însă doar pe nişe. Putem prezice vremea în funcţie de vânturile locale, temperaturi, poluarea zonei, numărul copacilor defrişaţi zilnic, plus alte mii de factori luaţi în calcul. E tot un fel de Matrix, doar că parţial.

Faptul că accept acest lucru ca pe o posibilitate implică un anume set de idei. A spune că universul este definibil prin ştiinţă este un echivalent pentru a zice că nu există aliens, Dumnezeu sau vreo altă realitate paralelă accesibilă nouă. Nu înseamnă că ele nu există! Dar aşa cum pentru creierul unui copil explicarea teoremei lui Pitagora are exact acelaşi efect ca explicarea ei unui tapir, la fel aş spune că nu suntem structural capabili să înţelegem zeii. For all I are, Calea Lactee ar putea fi închisă într-un borcan gigantic, iar la 2 ani-lumină distanţă să joace zaruri Hades cu Minerva. Don’t care, can’t prove it.

Cred că atitudinea de mai sus este privită în general ca “agnosticism”, deci voi considera că asta e o etichetă bună. E destul de uşor a explica de ce nu-s religios, din punct de vedere logic. Pe lângă logică însă, există şi o componentă clar subiectivă, care implică nişte femei religioase în familie, şi o frică animalică instigată de ele în mine (aşa se straduce instilled?). Cert este că absolut toate efectele pozitive ale religiei pot fi obţinute pe alte căi, iar cele negative sunt cu atât mai rele cu cât nu au o explicaţie logică. Pentru Hirosima aş putea găsi scuze, pentru Cruciade însă nu. Iar cu poveşti şi mituri .. mi s-a umplut podul. Sunt frumoase, numa’ bune de povestit fetelor, însă a numi aşa ceva realitate este dincolo de capacitatea mea de a accepta.

On the other side, a fi ateu reprezintă o alegere să zicem grăbită. Definiţia mea a universului include posibilitatea vagă de a exista suprastructuri care momentan ne sunt necunoscute. Nu ştim mare lucru despre univers în afara galaxiei noastre, şi probabil va trebui să descoperim mijloace noi de transport pentru a păşi încolo. Accept deci că universul nu este finit şi nu poate fi redus la bagajul actual de cunoştinţe. Defapt, asta e frumuseţea ştiinţei, nu? Descoperim zilnic ceva. Există deci şi probabilitatea infitezimală ca un zeu să existe, însă în afara condiţiilor date. Voi refuta existenţa lui Iahve sau vreo influenţă palpabilă a lui Buddha, însă nu am nicio problemă cu ceva mai frumos ca ăştia doi. Sună complicat? Probabil pentru că este.

E drept, a fi în poziţia asta este confortabil, nu neg. Pentru că îmi arog dreptul şi posibilitatea de a apela la zeităţi pe scurtătură. Astăzi am o problemă, zic “Doamne-ajută” şi mă simt mai bine. But it’s not for real, nu mă duc mâine la biserică să pup mâna popii; maxim voi mulţumi universului. Simt că mă apasă ceva, îmi studiez aura, curăţ centrii energetici (chackrele) şi mă simt ok. Dar nu mă voi planta mâine lângă ashram sau nu voi crede că mi s-a întâmplat din cauza karmei.

Şi concluzia acestei alergături între vorbe … fix ca cea din articolul precedent. Anume că încrederea în omenire trebuie să vină pur şi simplu. Dacă ai încredere doar în cei de aceeaşi confesiune, fail. Dacă ai incredere doar în cei cu râs superior de hienă, fail. Dacă n-ai încredere în nimeni, fail – natura ne-a aşezat în grupuri cu un scop. Acum să trecem peste poveştile cu zei şi să facem ceva interesant :)