Himera

Tocmai m-a izbit o .. nu revelaţie (overstating) .. o idee.

M-a împins ceva curiozitate să cumpăr Politica de Aristotel. Am trecut prin aproximativ 60 de pagini până să încep să mă plictisesc de stilul de exprimare întortocheat. În fine, nici subiectul nu mă pasionează, da’ am zis că dacă tot am dat banu’ măcar să încerc să termin chestia; am lăsat-o pe la jumătate şi o să mă reapuc .. cândva. În fond nici nu contează atât de tare.

Ce contează este că io-s fan înrăit al cronicilor (reviews), indiferent că-s de film sau concert, şi al criticii de carte. Nu-mi folosesc la nimic, nu ascult muzică sau cumpăr carte pe recomandări – în schimb le consideram sanitare pentru propria gândire, că dom’le e bine să reţinem cum gândeam şi câte am înţeles din lucrul X cu care am dat piept la un oarecare moment din viaţă. Un fel de organizare precisă în regie proprie cu scopul de a nu uita, cam ca fişele de lectură pe care profesorii de română ne puneau să le completăm prin şcoala generală.

Da’ uite că m-am lovit de numitul Aristotel, şi parcă m-aş simţi naşpa să-i fac “review”. Io-s aşa, mic, prăpădit, ce pula calului să scriu despre ăsta? Îi ca şi cum m-aş pune să scriu ce-am înţeles din Critica raţiunii pure, nu am aparatul critic necesar încât să fac conexiuni şi să redau un context. Maximul pe care l-aş putea face ar fi să citez ca papagalul nişte bucăţele şi să mă dau cult că uite ce chestii complicate am io în minte. Rahat pe băţ.

Cu precizie matematică putem prin urmare să întrebăm: bun, de filosofi vechi nu te atingi, da’ nici de un postmodernist acolo? Hai că ăsta-i relativ, poţi să atârni o părere că tot nu contează. Sau dacă citesc literatură considerată de calitate, pot să-i fac cronică? Ce să mai spui despre Hamlet, ceva ce nu s-a mai spus? Ce să adaugi? Doar te faci de râs arătând câte goluri ai. Vine Metallica în concert în oraş, ce pula să zici despre ei? Descrii acolo nişte fleacuri, cum te-ai îmbătat şi cum s-a udat prietena pe One. Sau noa, hai să zicem ceva mai cu substanţă – te pui să faci cronică de operă dacă tu ai văzut 4 opere în toată viaţa ta?

Precizie chirurgicală în extragerea concluziei: ne rămâne să povestim doar rahaturi postmoderne, chestii mondene, chestii care ni se par mai accesibile fiind mai aproape de noi. Spre exemplu aş fi putut să-mi dau cu părerea acum câteva luni când am văzut piesa de teatru “Cum traversează Barbie criza mondială”; n-am făcut-o, şi nici n-aş fi avut ce spune în afară că pare regizată de Captain Obvious judecând după numărul stereotipurilor despre viaţa modernă expuse. Dintr-un grup de 3 oameni n-am ştiut ce să spunem după piesa aia decât că “meh”. De altfel revedeţi cronicile de film expuse pe-aici, dacă vreau să scriu mai mult de 5 rânduri tre’ să intru şi în detalii tehnice.

Bun, revenind.

Judecând după direcţia imprimată, probabil deja aţi înţeles concluzia articolului: să lăsăm cronica pe mâna profesioniştilor, să nu încercăm prea tare, să fim sinceri că unele lucruri nu sunt pentru nivelul nostru şi gata, doar de asta există specialiştii în cultură.

Cu părere de rău, da’ trebuie să întorc pe dos chestia.

De fapt, fix faptul că suntem inadecvaţi în arta cinematografiei trebuie să ne facă să scriem cronică de film, idem pentru toate artele. Fix inadecvarea e elementul crucial. În fond, blogul a  debutat (conceptual) ca un jurnal online şi n-o să se schimbe prea curând chestia asta. Întrebaţi orice profesor de limba română, jurnalul devine autobiografie şi ea este literatură. Dacă nu facem presă pe blog (which means you’re doing it wrong btw) înseamnă că facem literatură. Sigur, literatură de proastă calitate, în majoritatea ei maculatură demnă de şters la fund, mai bine ţineai închis calculatorul în vremea aia şi din curentul economisit mai supravieţuiau 3 copii în Africa. Da, blogul de faţă se include în descriere.

Dar fix faptul că suntem nepregătiţi e motorul întregii chestii. Ziceam nu demult că motorul societăţii arată aşa:

Mecanismul care-l face pe nea Ghiţă să nu-şi mai suflet mucii pe trotuar nu îl are în componenţă pe Andrei Pleşu tunând de la amvon, ci  pe un alt nea Ghiţă aproape identic însă cu 3 minute mai educat.

Mno, vă imaginaţi un mediu mai puţin restrictiv decât internetul? E rotund, ajungi în orice colţ instant dacă ştii legătura (linkul). Avantajul este că din orice colţ al internetului poate veni o critică; în gaşca din bloc ne plafonăm noi odată şi-odată în lipsă de oameni noi, însă pe web e cam greu lucrul acesta.

Faptul că eu scriu despre Alice in Wonderland are două efecte: mă expune criticii şi poate impulsiona pe altul să acţioneze (vadă film, scrie despre). Logic vorbind, reacţii acide la critica mea vor veni cândva, cineva va descoperi nişte lipsuri de-ale mele şi le va pune în cuvinte; mie-mi rămâne să zic “mersi” şi să umplu golurile. Dacă scrie altul se cheamă că există deja două păreri şi putem să ne comparăm. Dacă scriu suficient de mulţi oameni despre un lucru putem să dăm chiar şi material pentru puleţii cu statistica, cu sociologia ş.a.m.d. Da’ chestia principală e ca fiecare X anonim să scrie.

A, başca faptul că anticipezi critica. Acasă la tine te doare-n cur, te întreabă ai tăi cum o fo’ filmul şi îţi permiţi să zici că “meh”. Dar dacă ştii că urmează să fii mitraliat parcă altfel te pregăteşti, este? Mai ţineţi minte frica aia oribilă de examene? Chiar dacă ştii c-ai învăţat, că ştii, că eşti stăpân pe forţele tale .. tot te pişcă gândul că poate dai peste unu’ bătut în cap care nu te înţelege, c-o să te moleşeşti acolo, că n-o să ştii să explici clar, că o să mori sub presiune. Şi iar citeşti, şi iar studiezi, şi ajungi la examen tobă de carte pentru că ţi-a fost frică de o himeră.

Noa, hai să facem internetul himera aia.