Mai. Ziua de miercuri, 6 mai.
Îmi va rămâne mereu în minte această zi. Plecasem de acasă la plimbare, lejer, fără scop. Îngheţată, Diverta, câteva poze prin Libertăţii. Mă îndrept spre Poşta Mare să iau E7 înapoi acasă, când mă trăzneşte revelaţia. Peste jumătate de ceas începea meciul Elba Timişoara – U Cluj. Cum dracu uitasem?
Derbiul.
Semifinalele play-off, meciul 4. Elba câştigase la Cluj prima rundă, apoi pierduse două meciuri, şi în deplasare şi acasă. Decisivul se juca în jumătate de ceas, o înfrângere ducea scorul la 3-1, iar sistemul “cel mai bun din 5” e clar.
Am luat firobuzul în grabă. Coloană de maşini pe pod la Termal, fug de la staţia Cluj până la Olimpia, ajung la 6 şi ceva. Meciul începuse de 1 minut, eu prind un loc foarte bun aproape de teren, chiar dacă pe beton.
Galeria.
I-am respectat mereu pe băieţii ăştia. Poate nu-s spectatorii galonaţi care mergeau la meciuri acum 60 de ani. Poate nu-s toţi “cu studii” şi cu bun simţ. Unii înjură. Unii scuipă. Unii sunt nervoşi. Uneori dau muie în grup către echipa adversă, deşi sunt şi copii la meci. Dar peste toate astea, au o calitate pe care nu o regăsesc în foarte mulţi oameni.
Constanţa.
Puterea de a fi acolo meci de meci. De a cânta de-a lungul întregului timp regulamentar. De a flutura steagul când echipa e la pământ. De a oferi încredere acolo unde spectatorul mediu ar începe să fluiere. Pe baricade, mereu. Cu torţe uneori, deşi e clar că nu ai unde te ascunde dacă vrea Poliţia să dea amenzi.
Meciul.
Elba pierduse ultimele 2 meciuri la diferenţe de puncte foarte mari, peste 20 de puncte. Ştiam cu toţii că asta nu poate însemna decât un lucru, banca noastră de rezerve “scurtă” îşi vădea lipsurile. Avem un prim 5 foarte bune, Dzambic, Pesic, Velickovici, Păltinişan şi Markovici. Dar pe lângă ei e cam gol. Ştiam sau presimţeam că meciul ăsta îl vom pierde. Plutea în aer. Speram, sigur, visam frumos că poate muşcăm din ei măcar acum şi prelungim visul până la meciul 5, dar un colţ al minţii stătea lucid.
Căderea.
Au fost 3 momente când am simţit că pierdem. În primul sfert Uroş a ieşit de pe teren şchiopătând, omul mai avusese probleme la spate şi înainte de alte meciuri, era clar că nu poate continua. A făcut-o. Dumnezeu ştie ce i-au dat, ce injecţii, cert este că a revenit. Cu durerile atenuate, dar a revenit. A fost ca şi cum s-ar fi stins o flacără sub ochii noştri.
Sfertul 2 sau 3, nu-mi amintesc. Miloş Pesic ia un cot în plină figură, şi iese de pe teren cu pometele spart. Şi asta am mai văzut înainte. Data trecută însă, n-a mai putut intra deloc pe teren din cauza sângerării. Acum au găsit un plasture măcar. Totul devenea un fel de meci de box …
Ultima cădere a fost a lui Rade, călcat cu nesimţire pe picior de un adversar. Nu, nu a fost “un accident”. Omul a trecut pe lângă o entorsă sau a făcut entorsă, habar nu am, cert este că s-a agitat puţin reglându-şi glezna, sărind într-un picior, apoi a revenit în joc. Parcă-i reactor nuclear, nu înţeleg de unde are energia asta. Dar l-au “stins” şi pe el.
Publicul.
Trebuie să fiu sincer, publicul de baschet din Timişoara este needucat. Pur şi simplu nu avem tradiţie în baschetul de performanţă, şi mai ales nu avem un nucleu de oameni care să “educe”. Despre cronicari de baschet prin presă nu vreau să amintesc, e ruşinos de ce detalii se pot lega fără să aibă habar a descrie meciul în termenii sportivi.
Acest public totuşi are instinctul uman al spectacolului. Al calităţii. Ştie să admire o maşinărie bine făcută chiar dacă nu-i înţelege mereu mecanismele. Galeria a ocupat în număr foarte mare sectorul din dreapta, au fost cam 100 de inşi. Şi au cântat mereu, cum au ştiut ei mai bine. Dar mai ales, m-am bucurat că de data asta publicul a fost receptiv.
Senzaţia.
Dacă priveşti înregistrările făcute spre public, ţi s-ar putea părea că nu-i mare lucru. Când însă eşti cu spatele la sală şi cu ochii la teren, cântecul galeriei ţi se “sparge” în cap. Te mişcă fără să vrei. Şi sub ochii noştri se desfăşura o muncă idioată de Sisif. Era clar că vom pierde, că vom merge în jos, că vom aluneca şi frânge gâtul. Dar pentru prima dată într-un lung, lung timp, publicul a binevoit să stea dracului în picioare şi să aplaude îndelung.
Nu aplaudau nişte simpli sportivi, aplaudau o jertfă. Şi mă bucur c-am fost acolo.
[ articolul este scris la finele sezonului competiţional 2009-2010, dar n-am avut atunci nici puterea nici cheful să-l las “la vedere”; astăzi suntem suficient de departe de eveniment cât să pot privi prin sticla colorată a amintirii şi să public ]