Un articol de pe blogul The Language Nerds ridică o întrebare interesantă: crește inteligența pe măsură ce înveți din ce în ce mai multe cuvinte?
Pescuim următoarele idei:
(..) … am putea pune și întrebarea cu semn contrar: ne-ar putea oare limita un vocabular limitat în ceea ce gîndim?[1]
.. În esență, ipoteza Sapir-Whorf are fix aceeași premiză, care la rîndul ei este bazată pe unele dovezi cum că vorbitorii unei limbi diferite [de a noastră], cărora le lipsesc seturi diferite de cuvinte, gîndesc diferit [față de noi].[2]
Dacă privim însă fondul chestiunii, probabil se exagerează cu „efectele” astea. Computerul n-a existat înainte de însuși cuvîntul „computer” – și totuși lipsa cuvîntului n-a împiedicat ca cineva să-și imagineze conceptul. Pe aceeași direcție, limba engleză nu poate exprima într-un singur cuvînt „să te bucuri de răul altuia”, în vreme ce germana are cuvîntul „Schadenfreude” – și totuși pot [eu, autorul, vorbitor de engleză] să simt pe bune genul ăsta de sentimente, în cel mai autentic mod cu putință. Multe cercetări arată că prezența sau absența unei noțiuni în limbaj poate avea ceva „efecte” – înlesnirea sau încetinirea procesului gîndirii, însă nu-i vorba despre (lipsă a posibilității de) a gîndi ceva nou întrutotul.[3]
Puțin cam pedestru formulat – dar hey, asta se întîmplă în general cu popularizarea științei. Nu se intră în detalii prea multe, că devine prea greu de urmărit[4].
*
Exact așa cum zice și-n citanie, omul căruia îi lipsește noțiunea/simbolul pentru vreo chestiune mai complexă nu-i complet incapabil să-și reprezinte chestiune aia; doar că actul gîndirii cere efort suplimentar, repetat cumva de novo.
Cum îi explici altcuiva că te-ai bucurat de vreun terț fraier că și-a luat țeapă[5][6]? Dacă-ți lipsește termenul adecvat (Schadenfreude), poți să spui prin perifraze. Atîta doar că perifrazele sunt mai greoaie de manevrat prin limbaj, și mai rău de atîta, expun variațiuni care duc invariabil (heh) la discuții relativ sterile despre ce-a vrut autorul să spună cu precizie.
Odată discutată și bătută în cuie o noțiune, ea înlesnește procesele de gîndire și comunicare. Asta-i toată șmecheria.
Autorul citatului de mai sus grăiește corect, n-ai nevoie de termenul de „computer” pentru a inventa un computer, tot așa cum analiza matematică nu avea un nume pînă n-a fost inventată. Dar ce ratează autorul să noteze este faptul că în lipsa noțiunii de „computer”, ți-e greu să explici altcuiva ce mama dracului ai inventat (sau vrei să inventezi) tu acolo.
*
Ce mă mai interesează pe mine este însă unde putem merge cu observațiile din articol. Hai să încercăm o clasificare: orice noțiune ce-o inventăm trebuie să meargă, grosier vorbind, pe una din două filiere: ori denotă un „ce” care adaugă pe orizontală la cîmpul cunoașterii, adaugă o perlă la șirag (e.g. ca și cum ai adăuga un element nou la tabelul lui Mendeleev), ori denotă un „ce” care adaugă pe verticală la complexitatea noțională pe care o ducem în cap, adaugă un supra-set peste un grup de alte noțiuni.
Ce înseamnă pentru o persoană oarecare să știe multe cuvinte, deci? Să știe, adică nu doar să le recunoască pe foaie sau în vorbire, ci să priceapă ce înseamnă ele.
Păi înseamnă în primul rînd că persoana are mai multe instrumente în geantă. Nu-i totuna să fii aruncat într-o luptă iar tu să fii înarmat doar cu o furcu-lingură (spork!), sau să ai la purtător două săbii, trei cuțite și-o ghioagă. Efortul de-a studia cuvintele, noțiunile din spatele lor, respectiv modul cum se construiesc ele, este efort intelectual care mai plătește și dobîndă prin înlesnirea învățării viitoare.
(Ăsta-i marele clenci pe care nu-l pricep defel mamițele și bunicuțele care doresc a-și scuti copilul de efort la școală, pe tiparul „las’ că nu-l scoatem matematician / scriitor”. Sigur că nu iese copilul scriitor, dar faptul c-a depus efort să priceapă ce zice poetul printre rînduri îl înarmează pentru a pricepe tehnicile literare aplicate apoi prin reclame, prin copywriting, prin discursuri de politicieni etc șamd.)
Pe de altă parte, simpla cunoaștere a unor noțiuni îți înlesnește viața, pentru că fiecare pietricică de cunoaștere se adaugă la alte pietricele, iar ochii minții văd mai limpede ce se întîmplă, respectiv care-i cîmpul posibilităților. Să luăm din drum un exemplu pedestru: una-i să știi și să înțelegi definiția clinică a narcisismului, alta-i să fii copil(ă) de 17 anișori cu ochi umezi, pe care-o duce de nas orice pulete care are vorbele la purtător[7].
Pe de altă parte, nici cunoașterea asta nu merge chiar în gol. Degeaba știi noțiuni dacă nu le pricepi referentul, pe ce se întemeiază ele. Mintea este perfect dispusă să îngurgiteze pseudo-noțiuni, să-și închipuie că a vedea și recunoaște simbolul (cuvîntul) este totuna cu a înțelege ce denotă el. Doar că multe noțiuni nu pot fi pricepute decît prin experimentarea personală a ceva din zona respectivă, sau prin efort cognitiv susținut. Cum zice și Taleb, trebuie un pic pusă pielea la bătaie[8], altfel știința este sterilă.
*
Pe scurt, poate că a ști multe cuvinte nu-ți crește inteligența. Dar drumul tot acela este, și altul nu-i. Primul pas este să știi cuvinte (și să le înțelegi).
----------- we can also consider the opposite question: Does a limited vocabulary limit what you can think about?[↩]
- This is essentially the premise of the Sapir-Whorf hypothesis which is based on some evidence showing that speakers of language lacking certain words think about things differently.[↩]
- The fact of the matter, however, is that these effects are likely overblown. The computer didn’t exist before the word computer, yet someone conceptualized it without the word. Similarly, English doesn’t happen to have a single word for “the pleasure one feels for someone else’s misfortune” whereas the Germans have “schadenfreude,” yet I can genuinely feel this emotion (quite authentically, I might add). And a lot of the research showing these effects of vocabulary generally show an “effect”, i.e. a bit slower or faster to process something, and not an outright new ability or lack of ability to figure something out.[↩]
- Prea multe cuvinte? Haha, ce glume am în program, să mă scuip singur de deochi ce șmecher sunt![↩]
- Cu referință la Ca$$a Loco și piesa lor de-a dreptul transcendentală „Ce bine îmi pare că ai luat țeapă”.[↩]
- Apropo de piesa celebră de la Ca$$a Loco, să se noteze că au scos E-an-na ceva mult peste. Îi zice, în mod foarte adecvat „Doar de rău”.[↩]
- De aia-s și nesuferiți bătrînii, de la o vreme tipologiile umane încep să se repete, persoane și comportamente văzute și re-văzute ajung să formeze tipare, la un moment dat ajungi să confunzi fenotipul cu genotipul, manifestarea exterioară cu lumea interioară. Mama fetei de 17 ani a văzut deja cel puțin 5 relații cu narcisiști, și-i poate spune fetei dinainte „vezi că o să-ți fie de rău cu ăsta”. Nici nu contează particularitățile lui „ăsta”. Partea amuzantă este însă faptul că … mama nu poate transmite și învățătura/știința din spatele concluziei, drept urmare vorbele ei sunt irosite. Experiența trebuie și trăită, nu doar preluată de la înaintași.[↩]
- Having skin in the game.[↩]
Eu am formulat în felul următor: dicționarul este suma înțelepciunii unei limbi. Problema este că, deși îl avem la vedere, îl asimilăm parțial și superficial. Adică, cunoaștem doar suprafața cuvintelor, minimul care ne ajută să transmitem idei banale, fără să studiem ce se află în spatele lor.
Totuși, de notat că modul ăsta de a privi limba și cuvintele pare să-i avantajeze mai mult pe lingviști. Și atunci, cineva ar putea întreba: dar ce facem cu matematicienii, fizicienii, informaticienii etc? Ei sunt proști? Răspunsul este că depinde. Un matematician sau chimist învață „cuvinte” noi în forma unor simboluri, variabile, concepte abstracte (care joacă rolul unor unități semantice). Un informatician poate chiar inventa un limbaj cu totul nou, prin care să comunice cu procesorul, zis și limbaj de programare. Toți aceștia pot ajunge să dețină seturi și tipare de gândire care nu le sunt atât de accesibile lingviștilor.
Deci, competențe, specializări și dezvoltări diferite, în funcție de tipul „cuvintelor” către care ai mai multă aplecare și pe care le asimilezi.
Cam așa ceva. Un exemplu în direcția asta este accesul la internet.
Ce descrii tu despre oamenii de pe științele exacte se cheamă deformație profesională. Poți fi foarte deștept pe un domeniu de cunoaștere îngust, dar să fii limitat per total – pentru că instrumentele tale lingvistice sunt calibrate pe înțelegerea prin prisma terminologiei ce-o uzitezi mai frecvent (adică la muncă). Fx asta era gluma despre ingineri et co, că ar semăna cu un cățel – au privire inteligentă dar nu știu să se exprime.
Nu-i capăt de lume să fii formatat pe anumite tipare. Fiecare pasăre pe limba ei piere, și fiecare își alege ce-i este mai prioritar în viață. Mie-mi place să programez calculatoare și să studiez la nivel de amator chestiuni lingvistice în timpul liber, dar n-o să mă dau mai deștept decît un … geolog, sau un redactor. Fiecare știm un număr de chestii, și fiecare poate învăța ceva de la celălalt.
Omul complet rotund este unul care are știință pe niște arii vaste ale cunoașterii (matematică, arte, științe, antropologie, muzică etc etc), ȘI MAI ALES înțelege cum arhetipurile unui domeniu de cunoaștere se transferă în arhetipuri în alte domenii de cunoaștere.
Un lingvist poate să știe cuvinte și nuanțe, dar la ce-i folosește concret, în afară că poate să sufere mai ușor de beție de cuvinte, sau să stea închis într-un turn de fildeș, din care aruncă săgeți? E plină lumea de oameni care știu ei cum ar trebui să fie vreun lucru la nivel teoretic, dar mai greu cu practica. Nu mă impresionează. (și ca notă personală: de asta mă amuză la maxim să citesc reviste precum Ramuri, suferă unii literați ai patriei de o beție de cuvinte incredibilă, pot să umple pagina de ziar spunînd mai nimic).
Ai dreptate cu întregul. Eu o pun în strânsă legătură cu dezvoltările științei și progresul tehnologic. Care ne-au forțat, vrând-nevrând, să ne specializăm pe sub-domenii și nișe înguste (vezi programatori Javascript care nu au habar de ce face un admin de rețea sau de C++, sau neurologi și pneumologi care, deși amândoi medici, se ocupă cu chestii total diferite și nu pot face rocada între ei) și astfel să ne fragmentăm. Educația nu mai e nici ea holistică, cum era mai demult (firesc ar trebui să înțelegi conexiunea dintre diverse discipline, să poți aplica matematica în fizică și fizica în chimie sau biologie, nu să le înveți total separat și într-un mod sec), și nu se mai adresează elevului, adică nu e particularizată, ci din contră, e structurată pe nivele și programe, elevul fiind cel care, luat en-gross, trebuie să se adapteze la aceste standarde fixe și mediane (educația e tratată într-un mod „eficient economic” sau industrial). Dacă nu ești atent, riscul de a te fragmenta și de a-ți pierde acel echilibru de care vorbești e mai mare ca oricând.
Nu știu de revista respectivă. În general îmi place să citesc texte în care dau peste un cuvânt nou sau care sunt exprimate într-un mod literar, elevat, cult, fluid etc. Dar am văzut o grămadă de așa-ziși oameni de cultură sau intelectuali care se perindă pe la emisiuni doar ca să demonstreze că sunt doldora de neologisme și stăpânesc o limbă care nouă, muritorilor de rând, nu ne este accesibilă. Oameni pe care îi vezi că sunt total falși și nu au nimic de zis ci doar fac paradă de cuvinte sforăitoare goale. Acestea fiind zise, în ultima vreme am urmărit să îmi mai ridic și eu nivelul cuvintelor pe care le folosesc, că doar n-oi rămâne veșnic ancorat în aceleași cutume lingvistice.
Nu m-aș hazarda să spun că asta-i o treabă modernă, nici pe vremuri n-ar fi știut măcelarul despre metodele de lucru ale unui .. pantofar, să zicem, sau ale unui tîmplar. De cînd s-a ridicat omenirea din mocirla agriculturii, cînd singurele clase erau țăranii și lorzii lor, deja s-au separat apele. Au început să apară breslele? Deja putem spune că nu mai știa foarte bine stînga ce făcea dreapta.
Ramuri este o revistă de cultură editată la Craiova cu sprijinul USR (ăia cu scriitorii, nu ăia cu politica). Mi-a dat *damage* (adică m-a stricat) să citesc mai ales articolele semnate de un anume Gabriel Coșoveanu, omul ăsta are un stil de-a scrie de nu pricep mai nimic din ce a dorit să transmită: https://www.revistaramuri.ro/articol/6089 . Textele sale sunt însăși definiția prolixului.
În trecut pantofarul făcea sau repara un pantof de la A la Z. Astăzi muncitorul fabrică doar tălpi sau cuie pentru talpă 8 ore pe zi, toată viața, pentru că e mai eficient și profitabil să construiești o fabrică de cuie decât una de pantofi integrali. De educație nu mai vorbesc.
Dacă citesc ce scrie Coșoveanu cu dicționarul lângă mine, cam înțeleg unde bate, dar trebuie să mă uit în dicționar tot la câteva secunde și nu toate cuvintele sunt în dicționar! Dar cred că ai scăpat de el în august anul trecut: https://www.revistaramuri.ro/articol?id=6468
S-a dus să-i deruteze pe îngeri.
facebook.com/olteniatvro/posts/a-murit-profesorul-universitar-gabriel-co%C8%99oveanu-redactor-%C8%99ef-al-revistei-ramuri/1308272734188101/