Jocul „7 Wonders” este unul pe care-l joc cu plăcere aproape oricînd, și pe care-l prezint cam oricui vine la masa de joc.

Explicarea regulilor durează relativ puțin – cam 10-15 minute cu tot cu demonstrații practice – iar jocul per se durează aproximativ 30 de minute, în afara cazurilor de paralizie decizională^[1]. Jocul constă într-un număr fix de 18 „runde” (ture?), împărțite pe 3 ere în care fiecare jucător poate juca 6 cărți (din 7 primite la început).

Să arătăm un pic cum arată desfășurat, după o partidă:

*

Fără a explica de la zero regulile jocului, să descriem cam ce-i fain la el.

Toți jucătorii acționează simultan. O problemă masivă la majoritatea jocurilor este că trebuie ca jucătorii să-și facă tura rînd pe rînd, în vreme ce restul așteaptă cuminți^[2]. Jocurile pe tablă reprezintă o investiție de timp destul de mare, așa că apreciez instant orice joc care nu mă face să-mi aștept tura pînă mi se deconectează creieru’ de la ceea ce se întîmplă. Faptul că în 7 Wonders toată lumea gîndește simultan și joacă aproape simultan face ca timpul mediu să fie similar indiferent că joacă 3 sau 7 oameni^[3]

Setul de cărți se plimbă de la jucător la jucător. Pachetul cu toate cărțile se amestecă și se împart jucătorilor cîte 7; pe tura lui, fiecare alege o carte pe care-o joacă, apoi cărțile rămase se dau următorului jucător, și se continuă de acolo. Tu știi ce-ai jucat acum, dar nu ai idee ce vei primi tura viitoare – poți maxim să încerci să ghicești, bazat pe ceea ce vezi că au jucat alții deja.

Există multiple căi spre victorie. La finele jocului tragi linie și numeri puncte, atîta că există vreo 5-6 moduri în care le poți acumula, și nici unul dintre ele nu-i mai presus în meta^[4]. Poți să-ți „construiești” minunea (tăblița de joc din fața ta). Poți să cîștigi conflicte militare. Sau poți să-ți faci clădiri civile (teatru, palat etc). Mai sunt bresle în joc, mai sunt cărți de dezvoltare științifică. Evident că nu poți face totul, la un moment dat dorești să te axezi pe ceva anume. Dar un jucător bun va avea un amestec de mai multe surse de puncte.

Banii vin, banii pleacă. Sunt foarte rare cazurile cînd un singur jucător se va trezi acumulînd bani de să-i întoarcă cu lopata, și să și cîștige din pricina lor. În principal vrei să ai niște bani, dar vrei și să-i transformi în universități, apoeducte, armate și alte chestii care chiar îți aduc un beneficiu. Poți cîștiga jocul chiar dacă tu n-ai nici un mecanism de făcut bani, doar datorită faptului că vecinii tăi trebuie să te plătească pe tine pentru a-și construi cele de trebuință.

Răsturnările de situație sunt la ordinea zilei. Poți să ai impresia că Icsulescu va fi cîștigător după a doua eră, pentru că-i plin de științe, care-s foarte promițătoare. Apoi descoperi cu uimire că în celălalt colț de masă stătea Ygreceanu cu putere militară, care și-a bătut vecinii și și-a tras puncte de pe treaba asta. Dar de fapt nici acela nu-i cîștigător la final, pentru că Zet și-a făcut ghilde (bresle), inclusiv rețea de spioni, și trage beneficii de pe cărțile altora. Cu alte cuvinte, pînă nu s-a tras linie nu-i cazul să disperi că „ești în urmă”, cu excepția cazului că tu chiar ai luat o serie întreagă de decizii proaste, și ești rău în urmă.

*

Un joc nu poate fi perfect, și nici acesta nu-i. Să-i enumerăm punctele slabe:

Nu toate minunile sunt egale între ele. Fiecare minune aduce cu sine un set unic de beneficii, care nu-s nici pe departe echilibrate. Babylon (cu grădinile lui suspendate) oferă simboluri științifice. Ceea ce blochează jucătorul într-o cursă nebună de a acumula cît mai multe alte simboluri științifice, pentru a face puncte din combinația acestora. Atîta că .. și oponenții au ochi de văzut, lucru care strică întreaga șandrama extrem de repede. Mai bine consum eu o carte de științe decît s-o văd jucată de babilonian. Rodos primește scuturi (putere militară), dar cam acolo se încheie avantajul lui. Efes, de pe altă parte, îi dă jucătorului puncte și bani, pe scurt îi îngăduie să nu se cantoneze în nici o strategie anume. Și cum am stabilit că strategia se mai schimbă din mers, păi …

Aleatoriul face uneori o diferență prea mare. Știu că nu se poate evita treaba asta, dar există unele aspecte unde contează cam mult. Chiar și dacă-s bine amestecate cărțile la început, tot se poate nimeri ca toate științele dintr-o eră să ajungă în mîna unui singur jucător. Dacă acel jucător chiar vrea să meargă pe direcția științelor, el nu va putea – joacă una pe tura lui, dar mai apoi ele se duc la următorul jucător, și tot așa pînă revine setul subțiat la el. Aceeași poveste cu puterea militară. Mai mult, breslele din joc sunt 10 în total, dar în practică se introduc în pachet doar cîteva dintre ele, și nu știi care-s alea. Poate că vezi o breaslă care nu-ți convine neapărat – dar nici n-ai cum să știi dacă mai ai șanse să vezi alta mai puternică.

Cere să reții pe de rost seturi de cărți ce au legătură între ele. Ca începător nu-ți pasă, dar imediat ce-ai trecut de genunchiul broaștei, treaba asta devine aproape obligatorie. Unele cărți din joc au simboluri-legătură, care îngăduie să joci alte cărți gratis, lucru care într-un joc unde banii nu vin ușor este mană cerească. Dar trebuie să știi din cap care carte se leagă de care altă carte, ca să nu stai cu lista lipită de ochelari.

*

Trăgînd linie, eu unul recomand titlul cu căldură. Se poate rejuca foarte lesne, nici o partidă nu seamănă cu alta, poți avea impresia că ești bun (ai cîștigat 5 partide) iar apoi să-ți dai seama că habar n-ai de anumite combinații (și să pierzi următoarele 10 partide).

Și, repet, faptul că durează puțin îl face excelent.

----------

1. În engleză îi zice „analysis paralysis”, tendința unor oameni de a se bloca în fața unor multiple variante de a acționa.[↩]
2. Sau ajung să stea pe telefon, pentru că suferă de terminal internet brain.[↩]
3. Și-n paranteză fie spus, simplul fapt că-l poți juca în 7 este un avantaj în sine. Vasta majoritate a jocurilor sunt gîndite pentru 4-5 jucători, nu de puține ori deoarece adăugarea unui jucător nou ar lungi timpul total.[↩]
4. Adică, privind la tendințele jucătorilor, și făcînd meta-analiză pe cum joacă cei mai buni dintre ei, tot nu poți să zici cu numerele-n față „uite, AIA e strategia cîștigătoare”. Sunt multe variabile.[↩]

----------