Fain cuvînt, nu l-am mai auzit de multă vreme.

M-a pocnit brusc o amintire din copilărie adolescență, o superstiție preluată de pe la rude – și anume că ce faci în noaptea de revelion vei face în tot decursul anului.

De fapt, ce se întîmpla era un proces oleacă mai complicat. Am putea spune că noaptea de revelion era ca un soi de eșantion de viață, un exemplu relativ bun pentru cum mi-am organizat viața și ce-am făcut cu ea. Logic vorbind, dacă n-ai ieșit cu prietenii la petrecere, ăsta e semn că n-ai prieteni, chestie care nu se va schimba în mod magic după data de 1 Ianuarie. Idem, dacă se ceartă rudele pe motive obscure și tîmpite chiar și-n noaptea de revelion, se subînțelege că certurile alea vor continua și în noul an.

Pe scurt, încet-încet am realizat că nu-i „vina” nopții de revelion, ci problema este la restul de 364 de zile din an. Hei, măcar este un prim pas spre acceptare, dacă nu spre schimbare.

*

De-a lungul timpului am tot preluat diverse superstiții de-astea, ba chiar mi-am croit eu singur una-două. După care la unele am renunțat, ca-n viață. De exemplu:

Dacă te întorci din drum, ceva va merge prost. E o chestie care i s-a întîmplat oricui – te pregătești de plecare, încui ușa în urma ta, faci cîțiva pași și realizezi că ai uitat portofelul, ai uitat șapca, sau ai lăsat aragazul pornit (Doamne ferește). Știu oameni care cred cu tărie în chestia asta, ba chiar li se adeverește uneori.

Eu mi-am reconfigurat circuitele, și zic invers: dacă m-am întors, cineva acolo sus a spus că mai bine să întîrzii un minut, pentru că poate era ceva nașpa în calea mea. Nu neapărat pentru că și cred lucrul ăsta, DAR mă ajută să privesc pozitiv o chestie care înainte mi-ar fi fost o sursă de anxietate. Oricum, privind în urmă, mi-e clar că la mine nu se aplică treaba cu întorsul înapoi; de N ori m-am întors pentru că am uitat telefonul, însă viața s-a încăpățînat să rămînă banală pentru tot restul zilei.

Dacă iei pe dos o haină, o să îți meargă prost toată ziua. Chestia asta mi s-a adeverit de cîteva ori. Doar că, fix la fel ca la povestea cu revelionul, am realizat că eu încurcam cauza cu efectul. De ce aș lua chiloții cu fața-n spate? De ce aș lua tricoul pe dos? Păi, păcatele mele, de obicei făceam asta în diminețile cînd eram prea rupt de somn ca să procesez ce naiba se întîmplă – fie pentru că dormisem prea puțin, fie pentru că dormisem prost. Ce face omul care e nedormit? Face lucruri la mîntuială, din grabă, neatent.

Cu alte cuvinte – îmbrăcatul aiurea este un efect, nu o cauză. Logic vorbind, dacă-s atît de varză încît nu-s atent nici măcar cum mă îmbrac, păi .. păzea, azi voi fi pericol și pentru mine și pentru alții. Știind treaba asta, este ușor de întrevăzut și soluția corectă, anume să fiu mai atent în mod explicit la ceea ce fac. Și nu mă înham la chestii complicate.

Dacă îmi trece o pisică neagră prin față, voi avea ghinion. Privind în urmă la o mini statistică personală, constat că de fapt n-am avut ghinion în zilele cînd mi-a trecut pisica neagră prin față, nu semnificativ mai mult decît am avut cu alte ocazii. În schimb, dacă am lăsat gîndul că voi avea ghinion să îmi mîne și să îmi coloreze deciziile… da, a ieșit mai prost decît mă așteptam.

Pentru că sunt un leneș desăvîrșit, îmi împac propriul cap astfel: dacă văd pisica neagră traversez, astfel nu îmi întretaie fix drumul meu, ci doar trece și ea pe trotuarul unde am fost eu; sîc! Sau să opresc pe loc și butonez telefonul oleacă, astfel se poate spune că a trecut pisica dar nu prin drumul pe care mergeam eu în mod activ. Tot superstiție rămîne, dar măcar nu merg prin lume așteptîndu-mă la chestii nasoale. Ajută un pic.

Dacă îmi pleacă din față transportul în comun de care aveam nevoie, e semn rău. Treaba asta este destul de personală, n-am auzit la alți oameni să aibă o superstiție similară. S-a format în urma cîtorva zile cînd chiar mi-a mers totul aiurea, începînd cu episodul acesta.

Evident, și aici sunt inversate cauza și efectul – nevoia maximă de a prinde autobuzul se naște din faptul că mă așteaptă altceva urgent, de exemplu ceva la muncă, în vreme ce eu constat că voi ajunge cu întîrziere. Plus că dacă pierd autobuzul trebuie să aștept un interval semnificativ, lucru care se răsfrînge în dispoziția mea. Însumînd, o zi stresantă de muncă combinat cu nervii mei proprii … clar că rar este o combinație fericită.

Mă rog, treaba asta n-am mai avut ocazia s-o testez în ultimii 3-4 ani, pentru că mă deplasez folosindu-mă de mijloace proprii. Nici bicicleta nici mașina nu pleacă fără mine, e exclus. Maxim am găsit bicicleta pe pană, dar aia face parte din cursul normal al vieții.

Dacă sughiți din senin, cineva te pomenește, iar remediul este să spui nume de oameni pînă îl ghicești pe ăla care chiar te pomenește. N-am crezut în măgăria asta decît de formă, pe cînd eram copchil prost și impresionabil. Apoi mi-am dat seama că sună ridicol. Oricum, am descoperit remediul care funcționează 100%, și anume pur și simplu îmi țin respirația pînă îmi trece sughițul.

*

Per total, lupta cu capul propriu tot nesfîrșită rămîne. Doar că se dă pe alte coordonate, ceva mai subtile.