Matrioşka

Citesc o carte despre evrei⁽ⁱ⁾. În ea, se povesteşte foarte interesant despre relaţia specială dintre evrei şi cuvânt, fie el scris sau rostit. Pare a fi o relaţie foarte strânsă şi intimă, oamenilor ăstora le chiar place să discute mult, chiar şi în contradictoriu – lucru făcut combativ dar nu cu scop de a-ţi micşora astfel adversarul, ci doar de a învăţa ceva nou de la cel ce câştigă disputa. Până şi Dumnezeu poate fi înfrânt într-o astfel de discuţie.

Un anume Philip Roth, citat în carte, zice astfel:

Înăuntrul fiecărui evreu există atât de mulţi vorbitori! Închide gura unuia din ei, iar celălalt va continua să vorbească! Fă-l şi pe acesta să tacă, şi va apărea un al treilea, un al patrulea, un al cincilea evreu cu şi mai multe de zis!

Cumva, prin ricoşeu de pe aripile unui fluture, cred că putem ajunge la un subiect interesant pornind de la nenea ăsta.

~*~

De ce are un evreu mai mulţi evrei în el? Pentru c-a citit, a studiat, şi şi-a însuşit punctele de vedere ale altora. Cultura lor este bogată în texte şi-n dispute, e ca o păpuşă Matrioşka în cultura universală: dezghioci, şi tot găseşti universuri ascunse. Dac-ai sta să citeşti toate textele oamenilor ăstora, ţi-ar lua mai multe vieţi întregi, şi-ai atinge probabil toate problemele imaginabile ale omenirii.

Şi totuşi … oare cititorul trebuie să fie evreu pentru a sorbi din experienţa asta? Sigur că nu.

~*~

Eu unul am fost un copil tare ciudat. Îmi voi îngădui să fac o digresiune prin trecutul meu, pentru a exemplifica mai bine ideea articolului.

Am crescut în casă cu o bunică religioasă, aşa că mi-am însuşit foarte multe precepte ortodocse. Mă punea să citesc cu voce tare rugăciunile de dimineaţă, pentru că ei îi era lene. Am citit psalmi în locul ei, când i-a dat duhovnicul canon. Am privit la emisiuni religioase, am citit diverse texte şi-am aflat multe, foarte multe. Ştiam părerile Sfântului Ioan Gură de Aur, precât şi ale părintelui Cleopa, pe teme destul de vaste. Am aflat lista exhaustivă de păcate care ar trebui spovedite, mai adâncă decât un interogatoriu poliţinesc. Ştiam să port dezbateri pe teme variind de la “ce fel de pedeapsă ai primi în iad”, până la “ce păreri au avut diverşi sfinţi părinţi despre izolarea de lume pentru a-l venera pe Hristos”.

Şi totuşi .. sunt astăzi religios? Aproape deloc. Nu s-a prins de mine, din foarte multe motive. Port însă, chiar şi astăzi, un bagaj de cunoştinţe. Pot să şed la masă cu un creştin şi să susţin o conversaţie pe teme dintre cele mai variate. C-aşa curge lumea, am studiat teme religioase, ele-s frumos aşezate în cap iar de acolo nu le mai scoate decât Alzheimeru’. În capul meu trăieşte un creştin, care din când în când are păreri despre lume pe care mi le transmite şi mie.

~*~

După ce-am terminat cu religia, am făcut o cură de nihilism. Mult Cioran, nişte Nietzsche, într-o diluţie care bolborosea acid la fiecare contact cu ideile creştine pe care le aveam. Am într-un colţ de minte un Cioran, care când e chemat îmi poate aminti că lumea e irelevantă dacă nu-i pot trimite un e-mail lui Dumnezeu. Şi mai ies ăştia din când în când la iveală când iau contact cu finalitatea vieţii – chiar dacă-i o simplă traversare a cimitirului. Sunt vaccinat de plictis sau de gânduri despre sinucidere, fiindcă toate astea l-au făcut pe Emil Cioran să se zvârcolească în angoase la vremea lui. Cioran e acolo şi poate să dea sfaturi contra fricii.

Lecturile mele în general au fost foarte dezorganizate, all over the place.

Port cu mine un om vulgar, vulgar cu program. Marchizul de Sade mi l-a făcut cadou, în cartea Filosofia în budoar, pe care am citit-o pe la 14 ani. E o chestie interesantă, să citeşti despre cum mama copilei e futută de-un sifilitic, şi apoi i se cos curu’ şi pizda ca să stea sperma acolo. E simultan ridicol şi eliberator. Limbajul ăsta poate fi folosit agresiv, defensiv, ca armă, ca mod de identificare, ca însemn că nu eşti vreo curvă proastă vreun intelectual încremenit în proiect. A, şi poate fi folosit şi de plăcere. Pentru că ai chef.

Port personaje fantastice. Leto Atreides, Paul Atreides, Leto (II), scene şi imagini şi frânturi. Ştiu ce ar alege un fremen. să zicem. Sau un dunedain. Ned Stark îmi spune clar şi lămurit despre condiţiile în care poţi fi curajos.

~*~

Nici profesioniştii din viaţa mea nu-s lăsaţi deoparte. Am învăţat de la avocaţi şi paralegals. Debra K. mi-a dat o abordare a legii pe care o voi purta cu mine o bună bucată de timp de acum încolo. Explica tipa fiecare decizie pe care o lua, în funcţie şi de lege, şi de judecători, şi de interpretările curente, un amalgam de chestii pe care le ţinea în echilibru în cap – informaţii desfăşurate frumos cât să priceapă orice prost. De la ea am învăţat răbdarea să explici chestii şi să le re-explici, poate-poate se prinde de capu’ cuiva. Nu funcţionează mereu, dar lucrurile scrise pot fi folosite ca referinţă oricând în viitor. Când cineva chiar se foloseşte de lucrurile pe care le-ai explicat astfel, apare o satisfacţie foarte particulară şi foarte .. hm, plăcută.. Când mă aşez să scriu un mini-tutorial pentru ceva procedură de muncă sau pentru ghilda din Ryzom, Debra îmi spune că este o alegere corectă⁽ⁱⁱ⁾.

Port cu mine diverse drame şi diverse mase împreună cu scopurile lor. Îi port pe timişorenii ce-au ieşit în 1989 să strige că vor “Li-ber-ta-te!”. De-acolo ei îşi strigă încă oful, şi şi-l vor tot striga până mă sting la rândul meu.

Nu uit nici diversele forumuri onlain, sau locuri unde am citit dezbateri⁽ⁱⁱⁱ⁾. Am diverse glasuri virtuale, deşi i-am uitat pe purtătorii lor. Am troli, am lăudăroşi, am oameni competenţi pe diverse arii care-şi rezumă părerile la ceea ce ştiu. O faună întreagă, pescuită în vreo 13 ani de citit chestii pe net.

~*~

Pe lângă cărţi, ideile mai vin şi din familie. Un tată cult reprezintă o sursă practică de înţelepciune, o referinţă solidă de-a lungul anilor. Un bunic ce istoriseşte frumos lucrurile ce-au fost pe vremea lui reprezintă un vaccin bun în contra uitării. Eu n-am prea avut parte. Ştiu de sărăcia lucie în care a trăit bunica mea, la Bocşa, şi cam atât. Dar văd la alţii ce mişto e. Ce frumos este să te poţi întreba “ce ar fi făcut tata în situaţia asta”? Aşa, pe formatul lui “ce-ar face Iisus acum?”, dar mai omenesc.

~*~

Vocile din cap sunt şi un bun vaccin  pentru plictis.

Omul este animal social fiindcă îi este frică de singurătate ca de moarte. Şi totuşi, omul se naşte singur şi moare singur, uneori cu o săgeată în piept în timp ce stă pe “tron”. Contactul cu alţi oameni este foarte fulgurant, o atingere, un surâs, o mângâiere sau o palmă părintească – toate amintiri frumoase tocmai fiindcă sunt rare. Viaţa suge, privind din punctul ăsta de vedere.

Şi totuşi … sub cerul vast şi luminos, omul ce-şi duce companionii în cap nu-i singur. În lumea ideilor nu eşti niciodată lăsat de izbelişte. Chiar şi vorbele unui cerşetor, reamintite la timpul potrivit, provoacă prin ricoşeu înlănţuiri de gânduri care duc orişicât de departe. Omul cu mintea  ascuţită pe ideile altora, şi stăpân pe facultăţile lui mintale, îşi este sursă de amuzament, mustrări, vorbe de duh precât şi multe altele. Poţi fi propriul tău duşman, cel mai aprig, dacă eşti suficient de competent.

Ştiţi scena aia înspăimântător de vizionară din Network? Aia când se explică lămurit, pe înţelesul tututor, că banii vorbesc? Şi că businessurile deţin tot, organizează tot, dictează tot viitorul? “A world with (..) all anxieties tranquilized, all boredom .. amused.” Ei bine, viitorul ăla nu valorează nici 5 bani pentru omul care-n mintea lui se ceartă cu esenţele, sau măcar discută cu alţii mai inteligenţi decât el. Cu anxietatea coabitează omul în mod natural, cu plictisul se salută pe stradă iar apoi îşi vede omul de gândurile lui. Sub bolta înstelată nu-i loc de plictis.

~*~

Revenim la evrei. Sau, mai bine spus, revenim la idei, pentru că ăsta-i miezul.

Citatul de la început nu face decât să observe o banalitate nudă: omul care-a luat contact cu multiple idei se află ancorat mai bine în realitate şi în viaţă. Poate una din idei este desfiinţată, poate afli mâine că teoriile psihologice pe care le luai de bune erau apă de ploaie. Ei, ăla-i fix testul, cât de tare contează lucrul ăsta? Pentru omul care ştie puţine, fiecare obiect mental e preţios, fiecare pierdere este o dramă. Să ţi se răstoarne sistemul cu curu’ în sus, să-ţi pierzi grila de interpretare … lucruri greu de digerat. Uneori omul ajunge să trăiască în disonanţă cognitivă, doar pentru că nu doreşte să-şi reexamineze ideile din cap. Pentru filosof, o idee dovedită greşită se înlocuieşte cu alta fără mari dificultăţi.

Şi atunci, iată, întrebarea mea pentru oricine: băi, tu câţi oameni reprezinţi? Câţi oameni sunt la tine între urechi? Nu mă interesează câţi bani ai neapărat (neapărat), nu mă interesează în ce crezi tu cu ardoare (credinţele se schimbă), mă interesează cât de flexibilă îţi este mintea. Pe baza asta putem fi prieteni sau nu.

~*~

… Ar trebui cu toţii să vrem a fi evrei, mă gândesc. E şi mai uşor de pronunţat decât “policultural”.