O țară din Lego

Vă dau un citat aleatoriu de pe interneții românești. Autorul nu contează, că-i anonim:

(La poștă,) doamna de la ghiseu abuzeaza emotional un pensionar tipand ca ii mai trebuie un timbru si sa mai stea o data la coada.

Scenariul probabil îl știți deja pe de rost.

Un om oarecare interacționează cu un monstru birocratic românesc. Are de parcurs N pași pentru a îndeplini cu succes sarcina. Are de vizitat un număr de ghișee pentru chestia asta, nu se poate rezolva totul într-un loc. Pașii se rezolvă la un număr de ghișee egal cu N. Pe parcurs se cască hăul kafkian, în care ghișeul ”n-2” și „n-5” știu că lucrurile trebuie făcute diferit, ba poate au chiar și instrucțiuni contradictorii. Omul se lovește de regulamente contondente pe care le aplică niște vite încăpățînate, și iese cu niște cucuie din întreaga experiență.

Ajunși aici, probabil vă întrebați de ce țin să subliniez și repovestesc banalul. Știm cu toții „cum este”, nu? Asta dacă nu intrăm în discuții interminabile despre cum „nu mai este chiar așa”.

*

Totuși, dintotdeauna mi-a plăcut să încerc să înțeleg de ce se fac lucrurile într-un anume fel. Cum ajung ele făcute într-un fel anume? Săpînd puțin se pot găsi motive fascinante, și idioate, și șocante, și interesante.

De exemplu, haideți să sărim cu gîndul puțin la școala românească. În general oamenii își cam bat joc de școala noastră, pentru că nu predă „ce se cere” pe piața muncii. Just. Totuși, uneori poate-i mai bine așa.

Eu unul am făcut informatică. În primul an am avut un curs introductiv de Bazele Informaticii, unde am discutat despre elementele constructive ale unui circuit digital. Practic am pornit de la porți logice, ajungînd apoi la instrucțiuni de asamblare, și abia apoi la limbaje de nivel înalt. Am discutat despre operații logice, ce înseamnă un AND, OR, XOR șamd, cum se „calculează” valoarea de adevăr a unei fraze logice cu tot felul de instrucțiuni de-astea compuse. Am discutat despre bazele rețelisticii, ce înseamnă de fapt o adresă IP, cum „gîndește” un router cînd trimite pachete de date într-o direcție sau alta …

Pe scurt, am învățat să ne jucăm cu informatica de parcă ar fi un set de Lego. Am luat elementele constructive și le-am învățat golurile și plinurile, astfel încît mai tîrziu să le putem îmbina între ele fix așa cum dorim noi. Nu pot zice c-a ieșit perfect, dar a fost o experiență formatoare.

*

Ei bine, am impresia că birocrația din România a fost construită fix la fel, ca un imens Lego. Pîna una-alta, România comunistă a fost o țară care-a investit masiv în științele „exacte”, și foarte puțin în științele „sociale”. O țară de ingineri și doctori în fizică sau chimie, care înțelegeau realitatea doar prin prisma exactităților pe care le puteau identifica.

Ei bine, chestia care-i perfect utilă în inginerie este complet aiurea în interacțiunea cu oamenii!

Îmi este clar că pe măsură ce avem contact cu alte spații culturale, se întîmplă o mutație (shift) în abordarea interacțiunii cu publicul. De la „poftim o serie de pași pe care trebuie să-i îndeplinești” (hoops to jump through), la „hai să facem un proces cît mai ușor de înțeles și de urmat pentru cetățean”.

*

Exemplul meu favorit este procesul de a obține o copie de cazier judiciar. Acum vreo 10-15 ani, pașii erau astfel:

  • Mergi la Poliția Județeană în județul unde locuiești. Iei un model de cerere. Completezi.
  • Mergi la oficiul poștal de peste drum, de unde cumperi un timbru judiciar de 1 leu (lol).
  • Aplici timbrul pe cerere.
  • Revii la poliție, stai la Coada 1 ca să plătești 10 lei la casierie.
  • Într-un final, stai la ALTĂ coadă pentru a depune cererea
  • (…. pleci acasă, trece o săptămînă ….)
  • Revii, stai din nou la coadă pentru a ridica cazierul
  • Ah, iar dacă ai fost născut în alt județ, revii peste o lună.

De ce trebuia să mergi la poștă pentru timbru, în loc să ți-l vîndă direct poliția, pre-aplicat? Pentru că duten pizda măti, de-aia. De ce să stai la coadă separat la casierie? Pentru că Lego. Și un pic de „hai să-i amintim cetățeanului că este un nimic”.

În ziua de azi este foarte simplu: completezi o cerere în timp ce stai la coadă, o înmînezi polițistului de la ghișeu, omul te caută în sistem și-ți dă copia de cazier. Totul pe loc, nici nu mai plătești vreun leu. Procesul s-a condensat, transferînd responsabilitatea unei singure persoane care duce totul de la un capăt la altul. S-a pierdut ceva prin simplificarea procesului ăsta? Nimic. Desigur, o parte din îmbunătățire vine din direcția informatizării, înainte de existența PC-urilor și-a internetului nu s-ar fi putut da cazierul ăla pe loc nici astăzi.

Și totuși — poate că nu-s de lepădat științele astea sociale, dacă învață instituțiile statului să-și îndulcească puțin asperitățile…

Articol mai vechi
Articol mai nou

Leave a Reply

Your email address will not be published.