Unde se duce curiozitatea să moară?
*
Pe cînd eram copil aveam un obicei: să caut în dicționar cuvintele pe care nu le înțelegeam. Chiar dacă citeam cărți potrivite vîrstei mele și relativ ușurele, tot mai întîlneam destule lucruri pe care nu le cunoșteam. Aveam în casă mamutul de DEX ’99, iar din cînd în cînd mă mai opream pentru a învăța chestii noi.
Aș vrea să spun că era un obicei bun, dar depinde și de unghiul din care privești lucrurile. Spre exemplu, cu căutatul ăsta prin dicționar am ajuns ca în vorbirea curentă să mă exprim ca un personaj din Caragiale, lucru care mi-a atras destule răutăcisme pe la școală și nu numai.
Dincolo de inconvenientele astea minore însă, lecția rămîne aceeași: dacă cauți, găsești; iar ce-ai găsit se adaugă la colecție, și te poate servi mai încolo. Chemați presa, am descoperit Evidentul.
*
Obiceiul acesta l-am păstrat oarecum și după ce-am descoperit interneții, însă într-o formă modificată. Diferența între o carte și o discuție de pe un forum este aceea că o carte are un singur autor, un ton relativ unitar, și așa mai departe; forumul e compus din multe, multe voci, care fiecare glăsuiește cum știe și cum a ales.
Să întrerup lectura pentru a căuta un cuvînt este lesne; am descoperit însă că pe interneț parcă nu-mi dă mai nimic ghes să fac același lucru. Să întrerup curgerea unei conversații de forum doar pentru a căuta un cuvînt mă face să uit contextul discuției, și asta n-are deloc haz. Uneori mă mai apucă, mai ales dacă văd aceeași referință de multiple ori. De la texte de meme-uri și pînă la citate, încă mai caut chestii. Dar nu mai este ceva explicit, nu îmi mai propun la începutul programului de internet să fac pauze de căutare. Pur și simplu fac acest lucru. Uneori.
Încă un lucru: suficiența de sine chiar este lucrul dracului. Pe cînd eram copil, să citesc o pagină și să nu pricep 5 cuvinte era frustrant, pentru că efectiv nu pricepeam mesajul; astfel, devenea mai lesne să încep să caut și să învăț, pentru a desluși misterul. Dar astăzi pricep vasta majoritate a chestiilor, iar dacă întîlnesc vreo referință sau vreun lucru pe care nu-l cunosc, mi-e mult mai ușor să … ignor. N-am prins ce-a vrut să zică autorul acolo? Și ce dacă? Mi se flutură.[1]
*
… de fapt, aici voiam să ajung.
Căutarea de cuvinte este un exemplu ilustrativ, didactic chiar, dar atît – a fost o activitate specifică copilăriei și adolescenței. Nu mai contează așa tare.
Însă ce contează este același principiu aplicat la chestii mai complicate, spre exemplu concepte întregi. Să zicem că citesc un articol și văd o referință la școala austriacă de economie. Nu e un lucru central în articol, este doar o mențiune în context. În acel moment opțiunile mele se bifurcă, pot fie să pun pauză și să fac oleacă de cercetare, fie să ignor și să mă mulțumesc cu faptul c-am înțeles restul articolului, fără să mai caut nimic.
Din păcate, constat că tot mai frecvent aplic a doua abordare. Dacă mă bate peste ochi vreo referință, ca un obiect contondent care tot revine în atenție, poate ajung să-l studiez. Nu-i garantat, dar există o șansă. Păcatul este însă că trebuie să fie contondent, să mă împiedic de concept și să îmi stea în calea înțelegerii de suficient de multe ori, pentru a-mi intra pe radar.
*
Observația de mai sus trebuie însă dusă și ea la consecințele sale evidente: pur și simplu nu mai am contact cu suficiente obiecte contondente.
Am zis acu’ cîteva paragrafe că mă deranja să nu știu 5 cuvinte dintr-o pagină. Lucrul acesta este de fapt un bun exemplu: poate că, pentru a ajunge să învățăm chestii noi, chiar trebuie să avem contact cu lucruri noi – șocant, știu.
Există, cel puțin la mine în cap, o barieră minimă peste care trebuie să sar pentru a declanșa mecanismele curiozității. Dacă pricep prea multe din ce văd în jur, curiozitatea stă la cote de avarie și rămîne acolo pe termen nedeslușit. Dacă însă pricepătoarea se izbește de multiple bariere, brusc îmi vine cheful să pun mîna să studiez. Am mai descris asta, vizavi de procesul prin care am învățat engleză; n-am învățat decît atunci cînd a devenit ca o rangă cu care eram bătut peste cap timp de 1-3 ore zilnic.
Și uite cum se închide de fapt cercul: eu de fapt fac laba pe internet, în sensul metaforic. În loc să îmi petrec o jumătate de ceas citind … știu eu, România Literară și conspectînd, petrec irosesc 30 de minute derulînd abulic prin Reddit (sau 9gag). Și nu merge scuza că „mă deconectez și eu cu niște distracție ieftină”. Cînd petreci însumat două ceasuri pe zi astfel, nu mai ești cu nimic diferit de privitorul la televizor căruia îi curge scuipatul din gură cînd privește la reclame.
Ce-i culmea este că într-o vreme eram capabil să șed liniștit în fund și să fac chestii de genul. Să stau cu orele și să fac muncă de adîncime –deep work, ref. Cal Newport–, chiar dacă era la nivelul unui copil sau adolescent. Era muncă, fie că scriam programe în QBasic, citeam manuale de MS-DOS sau citeam volume întregi fără pauză de răsuflare. Mă distra să mă lovesc de chestii dificile. Între timp am cam pierdut chestia asta, și îmi tot revine obsedant întrebarea „de ce?”. Ce îmi permite să merg cu ochii larg închiși?
*
Trecînd la un nivel chiar mai înalt, aș zice că e o chestiune de abordare a lumii și chiar vieții, o chestiune de programare a persoanei proprii.
Dar poate că-i o idee să mai las material și pentru articole viitoare. Nici nu se face să te dezbraci cu totul, așa, dintr-un foc.
----------- Am un exemplu chiar aici pe blog. Am scris despre filmul Dunkirk, odată o cronică de avanpremieră, cînd a apărut forșpanul, apoi și mini-recenzie. Ce n-am făcut în schimb? N-am citit dracului despre evenimentul istoric respectiv. Nu suficient cît să rețin, spre exemplu, că practic englezii au fost salvați de incompetența –sau sportivitatea– nemților. Stăteam ca fraieru’ și mă întrebam de ce naiba nu i-au călcat nemții pe cap pe ăștia, dacă îi aveau încercuiți. Dar n-am pus mîna să cercetez. Am aflat acum o lună, aleatoriu, citind complet altceva.[↩]