Verde, negru, roşu şi alte culori

Am azi o curiozitate la onor publicu’ cetitor: ce ceai vă place?

Personal am .. dezvoltat o oareşte pasiune acum câţiva ani pentru ceaiul verde. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc îl consideră câh, amar şi najpa. Iar el chiar este. Amar şi najpa. Da’ are o aromă dincolo de aceste defecte – la fel cum cafeaua cu cât e mai amară e şi mai aromată, prin urmare mai faină. Am tot experimentat de-a lungul timpului, încercând diverse combinaţii de ceai; majoritatea ies prost spre foarte prost, de-ţi vine să arunci copiii pe geam. Într-o seară am descoperit ceaiul roşu (într-un birt neuzual, Scârţ parcă) – ăsta are gust de plante uscate, pământiu aş zice. Exact ca ceaiul verde, are o aromă greu de descris, da’ care face toţi banii odată ce treci de prima impresie.

Mnoa, iar astea două combinate dau un rezultat să zicem .. neuzual. Nu aromat în sensul drăguţ şi interesant şi gâdilător de simţuri, dimpotrivă. E aşa, un gust şi-un miros de trudă, de bătătorit şi de pajişte. Hai să risc a spune rustic, în orice caz ne-citadin, pe fundal de muzică bisericească sau veche. Genial, după umila mea părere. Un plic din fiecare, ţinute în ceainic 15 minute, băut în două reprize. Călduţ, nu cald.

În altă ordine de idei, am mai încercat să amestec verde cu negru. Din păcate iese o combinaţie prea puternică chiar şi pentru gustul meu, mai ales dacă faci greşeala să-l uiţi mai mult de câteva minute; se suprapun, fiind ele aceeaşi plantă doar că în stadii de oxidare diferite. În schimb am descoperit o combinaţie interesantă, ceai negru cu mentă. Ambele sunt aromate puternic şi în loc să se încalece ele se completează reciproc. O încântare să stau cu ceaşca aburindă sub nas, după ce am lăsat câte un plic din fiecare să stea în ceainicul acoperit vreo 20 de minute. Merge şi un strop de apă cu lămâie, da’ un strop, nimic mai mult, altfel se simte lămâia mai puternic decât orice altceva. Limonadă, nu Helas. Se completează cu Bach în fundal după gust.

Mnoa, combinaţiile dinsus îmi plac şi-s excelente pentru mine, am mai zis. Totuşi sunt mereu deschis la noutăţi, şi reiau curiozitatea de la început: dumneavoastră cunoaşteţi şi/sau beţi vreo combinaţie interesantă?

~~~

Vag pe subiect: apa din Timişoara e suficient de proastă încât să-mi placă mai mult fiartă decât altfel. Acu’ 10 ani era oarecum acceptabilă, astăzi nu. Şi cum ceaiul merge şi vara şi iarna … mno, aşa am ajuns să fac combinaţii. Din greşeală.

Mă cac pe marca de discuri optice numite Verbatim. În mod normal nu aş scrie un articol pentru astfel de chestiuni insignifiante, da’ or reuşit să mă scoată din răbdări dincolo de imaginabil. Nu doar acum, ci de-a lungul existenţei lor.

Am avut în viaţă şi cd-rom şi cd-writer, ba chiar vreo 3 seturi de dvd-writere. Mnoa, de când mă ştiu, cd-urile Verbatim trebuia să le tratez ca pe nişte Sfinte Moaşte, orice zgârietură la suprafaţa lor rezultând aproape fără excepţie în fişier necitibil pe porţiunea aia; mai ales când scriam un film pe întreg discul .. eram mai atent cu el decât aş fi fost cu dischetele. Am cumpărat cândva în tinereţe vreo două discuri reinscriptibile de la ei (CD-RW). Io-s cunoscut ca fiind capsoman şi neatent, da’ pe asta cu toată grija acordată am reuşit să le zgârii în aşa hal după 3 folosiri încât nici de audio-cd n-or mai fost bune. Trei folosiri, în condiţiile în care un disc RW trebuie să reziste la sute şi mii de rescrieri.

Pentru a avea un termen de comparaţie: am văzut cd-uri Traxdata roase de un câine şi apoi citite parţial cu un cd-rom Teac (cel mai genial la vremea lui, cap la cap cu Asus, întrecute doar de mult-mai-scumpele Plextor). Am avut cd-uri Philips, scrise cu cd-writer Philips. Am avut dvd-uri Estelle, scrise cu dvd-writer no-name. Toate au avut acelaşi comportament: perfect citibile la început, degradându-se în timp mai repede sau mai încet în funcţie de calitatea lor (normal wear&tear). Mici defecte, la început manifestându-se prin dificultăţi de citire pe perioade scurte, iar apoi citire imposibilă. E normal. Da’ singura marcă ce ori o venit defectă ori s-o dus dracului după 2-3 folosiri o fost Verbatim. Ar mai fi şi Benq pe listă, da’ măcar asupra ei a fost dintotdeuna consens că-i proastă, aşa că n-am încercat decât o dată s-o folosesc, iar atunci mi s-o confirmat că-i chiar proastă.

Ultima “aventură” cu Verbatim o fost’ acu 20 de minute, când dvd-writerul mi-a ejectat un disc ca fiind invalid deşi el e proaspăt-scos din pachet. Al doilea invalid într-o serie de 6, după ce primul a dat eroare la verificarea CRC checksum deşi n-a avut probleme de scriere iar la suprafaţă nu avea nici un fir de praf. Nu înţeleg chestia – toată lumea laudă marca pizdii, şi la mine scoate eficienţă de 66%. Cât dracu de mare poate fi sampling biasul meu de nimeresc tot produsele proaste de la ei?

… va fi 1920×1080, spre deosebire de 1400×900 cât a fost anul trecut. Deh, monitor mai mare.

Să trecem totuşi la lucruri serioase. Adriana mă întreabă ce promisiuni o să fac pentru începutul lui 2012, şi eu (presupun că) trebuie să-i răspund. Mbine. Fie.

Mă codesc în jurul întrebării din simplul motiv că .. eu nu fac promisiuni. Sau cel puţin nu fac şi de-alea pe care să le ţin. Pentru că tot am un exemplu de articol deja-scris în cel al Adrianei, pornesc de acolo şi esplic de ce nu promit io chestii. S-o cităm ce zice ea:

Sa sortez odata hainele alea!

În primu’ rând e o treabă recurentă – n-am ţoale de sortat, da’ am un birou de curăţat. Pe care se adună chestii şi pe care eu le curăţ şi în care spaţiul virginal se adună iar chestii, c-aşa-i cu timpul ăsta. Mnoa, nu promit nici picat cu ceară să fac o treabă plicticoasă care se repetă. Pentru că te saturi şi pentru că dacă n-ai chef oricum o trimiţi dracului şi o ignori.

Sa nu mai aman sa fac chestii.

Mult prea vag. Şi eu am promis la începutul lui 2011 “să călătoresc”, da’ ce înseamnă asta? N-am zis că vreau să vizitem minim X ţări străine sau minim Y oraşe din ţară, aşa că nu-i măsurabil. Sigur, în cazul meu particular este măsurabil prin aceea că n-am fost niciunde în afara Timişorii, ceea ce tranşează chestiunea. Apropo .. ce chestii nu mai amâni, fată? Fă o listă şi lipeşte-o pe frigider.

Sa dansez mai mult

“Să ies de X ori cu amicii în club” sună mai măsurabil, zic eu. Oricum, dansezi dacă-ţi vine, nu pentru că ai promis. Dacă-i obligat-forţat parcă nu mai e la fel de distractiv .. la fel cum ar fi dacă aş promite eu să joc mai mult şah sau GO, chestii care-mi plac oricum da’ care mi-ar plăcea să se întâmple mai des.

Sa ma enervez mai putin

Anger management classes, should I get you a coupon for those :D ? Mă rog, e o dorinţă legitimă, da’ sună mai bine când e formulată “să devin atât de monstruos superioară încât să nu mă mai poată enerva nimeni şi nimic“. E şi la mine pe listă, apropo.

Sa nu mai cheltui aiurea (bine am fost copil cuminte, nu am abuzat, dar se poate si mai bine)

Listă, m’dear. Io spre exemplu aş pune pe listă “să nu mai comand pizza acasă”, da’ ar fi printre primele chestii încălcate. Să nu mai cheltui suma X pentru categoria Y de obiecte în intervalul de timp K sună mai aproape de adevăr.

Sa scriu mai des pe aici

Să repet chestia cu recurenţa şi plictisul? În teorie e o idee bună, aşa verifici dacă ai stofă de bloger, scriind des şi cu un program draconic (preferabil cu promisiunea să ştergi blogul dacă ratezi 2-3 termene). În practică însă rişti să descoperi că nu te pasionează scrisul atâta, şi dup-aia ţi-o mai părea rău sau ceva.

Sa ma uit la desene – Disney, hmm cred ca e un vis sa zic la toata colectia disney.

Dacă trebuie să promiţi că te uiţi la desene animate …

Sa ajung la zi cu…dexter, fringe, true blood, csi ny. Multe ore din viata mea o sa fie pierdute aici.

Io mai degrabă aş promite să fumez iarbă şi să-mi bag droguri în venă. Măcar e mai intens, mai distractiv, mai interesant şi-mi mai şi dă subiect de blog dup-aia. Plus că nu durează atâta. Pare rău, da’ n-am reuşit niciodată să înţeleg chestia cu serialele. Adică o înţeleg în mecanism, oferă un număr de elemente cunoscute pentru confort psihic în timp ce aruncă 2-3 oscioare recogniscibile drept “ce se întâmplă nou”. Nu înţeleg cum aveţi răbdare, totuşi.

Pe de altă parte nu înţeleg prea bine nici cum am eu răbdare în faţa cititorului de fluxuri propriu, în compensare. Ar trebui să promit o limită, gen “nu mai pierd decât 30 de minute pe zi citind bloguri, şi nu ţin decât X bloguri în feed reader”. Da’ aş încălca-o şi pe asta.

Sa citesc mai mult (as in 20 carti)

Ura! În sfârşit un element măsurabil! De 3 ori ura! Dac-ar fi să fim răi ar trebui să obligăm fata să precizeze şi ce fel de cărţi, altfel scapă naibii cu Agatha Christie sau ceva.

Cititul nu mai e pe lista mea, apropo – dacă am chef o fac, dacă n-am chef n-o fac, şi e foarte bine aşa. Nu-i bună suficienţa de sine, da’ nici prin obligaţii mecanice nu se rezolvă.

Sa incerc sa ma trezesc mai devreme

… las c-am citat fata suficient până aici. Presupun că s-a înţeles ideea, oricum.

Şi ca să totuşi emit ceva inteligibil pe subiect, iată cum ar arăta o listă de-a mea:

• să vizitem minim 5 oraşe din Transilvania, locuind în ele minim 10 zile (lista scurtă ar fi Cluj, Sighişoara, Sibiu, Braşov şi Alba-Iulia, fără a fi în nici un fel definitivă)
• să obţin fie două certificări B1 pe două limbi străine fie o certificare B2 pe una singură

Nu vor fi emise ca promisiuni de revelion – prea mainstream, prea greu de verificat. Vor fi poate pariuri, pe reţeta mea proprie. Dacă le voi pune veţi probabil citi rezultatul pe-aici – fie sub forma unei dări de seamă în cazul succesului fie sub forma unei analize de proiect post-mortem. În principiu ambele sunt realizabile şi ambele sunt dezirabile, o reţetă în teorie câştigătoare. Totuşi! Primul pariu prezintă o problemă de finanţare la capitolul şedere (accomodation), ceea ce se poate rezolva dacă-mi pun mintea să lucrez dincolo de jobul ce-l am; detaliile sunt însă în ceaţă momentan. Al doilea pariu, dincolo de costurile asociate examinării, prezintă problema organizării în vederea unui scop. Ca un român clasic ce sunt nu vreau nici să dau banii pe cursuri dar nici să devin un student independent eficient; pot studia singur, însă hiatusurile sunt aşa mari încât devin piedici aproape insurmontabile.

În fine, voi presupune că nu interesează pe absolut nimeni învârtitul meu în jurul cozii şi explicaţiile despre cum “nu se poate”, aşa că trecem la clasica întrebare-de-final-pentru-cititori: dumneavoastră faceţi promisiuni de Anul Nou?

.. ce rasă are.

Oricât de drăguţ a fost el şi oricât de ataşaţi am devenit în 3 săptămâni, Husky (ştiu, tâmpit nume) a trebuit să plece. I s-a găsit o stăpână cu casă la marginea oraşului, chestie importantă din cel puţin două puncte de vedere. În primu’ rând că acolo va avea alţi câini cu care să se joace şi cu care să socializeze, spre deosebire de un apartament de bloc în care se cam plictisea de moarte şi lătra la uşa de la intrare. În al doilea rând, are spaţiu deschis în care să se manifeste, tot spre deosebire de 4 pereţi la bloc între care abia avea loc să alerge. La doamna respectivă va avea o curte destul de mare şi alţi 4 câini cu care să-şi petreacă zilele, ea fiind pare-se o iubitoare de animale. De altfel pe lângă câini avea şi o echipă de peste 10 pisici, toate animalele fiind îngrijite şi întreţinute corespunzător. Rar mai găseşti oameni iubitori de animale, în special pe criză nu mă aşteptam. E drept, nu eu am căutat stăpânul nou, mama s-a ocupat de chestiune.

Personal mi-ar fi plăcut să-l ţinem, da’ sincer spun că mi-s prea leneş să-i fi oferit partenerul necesar personalităţii lui – mai ales dacă urmează să crească de talie mare; veterinarul a rămas interzis când a văzut că în 3 săptămâni de stat la noi a pus pe el 3-4 kilograme, urcând de la rahiticul 2 la peste 5. Galopa în creştere, se smucea cu forţă în lesă deja, lătra cu răutate la trecători, tot tacâmul. A-l ţine la bloc nu-i face dreptate, oricât de amară e pilula asta pentru mine. Am de muncă 8 ore, am de dormit, am uneori chestiunile personale de rezolvat .. era fain să-l fi avut part-time, ca pe un obiect. Nu merge aşa.

Cam cu părere de rău despărţirea, cre’ că simţea şi el că pleacă pentru totdeauna. Şi chiar sună plat, da’ niciodată nu-ţi dai seama când a trecut timpul – nu până trebuie să laşi în urmă ceva.

Mnoa, asta e. Rămas-bun, amice :) Cristoştii mamii ei de viaţă ..