Gânduri simple despre chestiuni complexe

Domnilor şi doamnelor, am de făcut o confesiune groaznică. Incredibilă. Dificilă şi care probabil o să-mi afecteze viitorul carierei, al căsătoriei şi probabil şansele la a găsi un loc de veci acceptabil.

Nu ştiu aprecia muzica clasică.

~~*~~

Ca să fim siguri că în rândurile ce urmează discutăm despre aceleaşi lucruri, să explic puţin. În primu’ rând n-am o definiţie clară despre ce-i aia muzică clasică. E drept că-i şi greu s-o defineşti, precât e greu să şi defineşti jazzul (sau să desparţi rocku’ de blues, dar alea-s câmpii pe care voi alerga altă dată). Mi-e clar că pentru a fi clasică, muzica trebuie să aibă instrumente ce existau la 1900, precât şi că-i preferabil să fie cât de cât complexă. De fapt, dacă privim peste toate celelalte detalii care definesc compoziţiile toate clasice, firul roşu definitoriu spune că muzica asta e căutată şi dorită şi lăudată pentru că “e complexă dom’le”. Nu-i cu bumtzi-bumtzi ca moderneala de club.

Ca să fie treaba oablă, nu mi-e clar cum funcţionează diversele compoziţii. Spre exemplu, o simfonie cică trebuie să fie frumos împărţită în 4 – sonată în deschidere (allegro), ceva adagio, un menuet şi iar ceva mai allegro (sonată). Sau pe-acolo, v-am zis că nu mi-i clar. Ştiu că un studiu e o bucăţică de muzică ce foloseşte în particular executantului (nu neapărat auditorului), prin dificultatea tehnică; nu mi-e clar de ce aş asculta aşa ceva, da’ presupun că e acelaşi mecanism care oferă plăcere când asculţi 4-5 straturi de instrumental electric la vreo trupă rock. N-am priceput prea bine cum funcţionează o fugă. N-am fost încă la operă.

Şi atunci de ce ascult? Păi .. pentru că-mi place. Diferenţa subtilă dintre a şti cum funcţionează o maşină în cele mai mici amănunte şi a o conduce. Nu înţeleg cum funcţionează maşinăria.

~~*~~

Acum să atacăm problema şi din alte direcţii, preferabil ale altora.

Am senzaţia că cel mai mare deserviciu pe care l-a putut face comunismul omenirii (şi în particular românilor, că pe ei am avut ocazia să-i observ) a fost să le reteze vârfurile, iar apoi să umple cu paie un set de păpuşi şi să le maimuţărească “spre beneficiul publicului” bineînţeles. Prin aplatizarea valorilor şi ciuntirea simţămintelor, sistemul de stat creează o minciună; lucrul ăsta o fi în folosul cetăţeanului o perioadă, anume câtă vreme oamenii acceptă să nu privească dincolo de minciună. Să luăm ca exemplu muzica.

Nicu Covaci insistă în biografia trupei Phoenix pe tema folclorului – anume că la momentul propice X, Sistemul a virat cerinţele şi a încurajat cum ştia el mai bine muzicienii să vireze înspre motive populare; m-am tot întrebat care au fost efectele acestei decizii. Ţinta clară a fost stimularea mândriei naţionale, exploatarea unui filon pre-existent de patriotism şi crearea artificială a unei unităţi ce în practică nu prea exista. Însă rezultatul a avut, ca orice rezultat al unei acţiuni de asemenea anvergură, şi un număr de efecte laterale.

Unul din efectele în discuţie îl consider a fi izgonirea intelectului din sfera de creaţie. Fără să vreau a insulta muzica populară sau manifestările etnografice, ele îmi par a fi nişte ieşiri să zicem decerebrate, în “armonie cu natura” şi de o rusticalitate agresivă. Adăugând aici şi stratul aproape complet oral al culturii române de dinaintea secolului XX, precum şi împletirea etnografiei cu religia, obţinem un concoct aparent stufos, însă în esenţă searbăd.

Viaţa tipică a creatorului de cultură rurală (ţăranul) este arondată stăpânului său, boierului. Ţăranul nu are libertate asupra chestiunilor importante ale vieţii sale – spiritual îl controlează preotul, fizic boierul. Lipsa de libertate se traduce printr-o lipsă a posibilităţii de a avea curaj, în afara cazului că omul îşi neagă aservirea complet şi pleacă în lume (unde? spre a fi servitor altcuiva?). Religia nu şi-a reneagă mai nimeni, eventual o ignoră cu graţie pe cea oficială şi dezvoltă alte credinţe (moroi, strigoi, toată colecţia). Cinstea nu-i clar cât de preţăluită e. Emanciparea sigur nu-i, că nu-şi are rost. Poţi extrage diverse sensibilităţi din manifestările etnografice, desigur, însă …

~~*~~

Ca să faci artă tre’ să visezi, chiar la propriu. Dup-aia ai nevoie de cineva cult care să interpreteze şi să decidă că merită (aici nu funcţionează crowd-sourcing-ul). Dup-aia ai nevoie de libertatea de a-ţi arăta creaţia lumii. Mnoa, şi acum să recapitulăm: comunismul închide graniţele şi retează elitele, transformând o ţară de ţărani rurali în ţărani orăşeni. N-ai oameni care să creeze chestii, neavând ei orizont; iar dacă-l au, li se retează aripile când vorbesc prea tare despre “libertate” şi alte concepte interzise. Dup-aia se iau produsele astfel plafonate şi se mestecă de către o critică cel mult aservită, cel puţin incompetentă. Iar produsul astfel regurgitat se serveşte unor mase care-s castrate ideologic şi civil, care de frica repercusiunilor fizice refuză să gândească; ele înghit pe nemestecate orice, absolut orice.

Am auzit de cel puţin 5 ori expresia tălâmbă “a culturaliza pe cineva”, folosită cu precădere când forţezi persoana să asculte muzică clasică. Problema evidentă fiind că pentru a ajunge la a-ţi plăcea o chestie, trebuie să-ţi placă acea chestie. Vorba lui Noica – nu-i bai dacă nu-ţi place muzica clasică şi nu-l suporţi pe Bach, că-i prea complex; dacă-ţi place calitatea, vei descoperi cândva şi muzica clasică, ea fiind nemuritoare precum toate Chestiile Cu Adevărat Importante. Să “culturalizezi pe cineva” e echivalentul cu a ataşa eleroane unei Dacii, cu toporu’. Nu merge.

~~*~~

Da’ apropo de muzica populară – ştiţi cine mai “simte”? Manelistul. Manele-nenea simte o dragoste neţărmuită pentru o piranda, şi o va avea indiferent peste câte cadavre de duşmani va călca sau câte ghiuluri de aur va trebui să vândă pentru a-i îmbuna inima alesei. Iar la final va face petrecere mare cu toţi amicii lui, ba chiar ca un adevărat şef de trib va face sacrificul potlatch şi va arunca cu banii “fără număr”, că doar are destui cât pentru 3 vieţi şi încă o petrecere chiar mai mare ca asta. Viaţa e destul de polarizată pentru omul acesta, şi decidem că-i cam tristă, petrecută mereu între două extreme. Lipseşte orizontul dincolo de familiarul banilor, fanilor şi duşmanilor.

Da’ orizontul nu se construieşte cu ciocanul, hei-rup ca la ocnă. El se smulge, se sfâşie, se zboară spre el când ai înnebunit între pirande şi manelişti, când salţi dincolo de coliba proprie în care trăiai. Cultura-i exact povestea asta, a liberării de imediat, povestea voinţei de a şti şi de a dezghioca lumea şi de a afla ceva nou. Desigur, odată ce ai aflat ceva nou tre’ să te lupţi să impui noul peste îmbâcseala tribului, da’ asta e deja etapa a doua.

Maneaua e consubstanţială românului, am mai spus asta pe-aici. Da’ nu e o stare naturală, un “ce” venit din ceruri şi imprimat în ADNul neamului; aşa ceva e absurd să crezi. E un construct, un rezultat al stării ţărănimii de la 1907, precum şi de la 1920, precum şi de la 1960, proaspăt mutată la oraş. Un construct din beton şi sânge vărsat, o crustă de granit peste viaţa altfel pulsândă. Să ne înarmăm cu târnacop şi pick-hammer, zic.

~~*~~

Poate vă e cunoscută povestea lui Icar, tâmpitu’ ăla căruia taică-su i-o dat aripi şi el nici măcar să le folosească după instrucţiuni n-o ştiut, aşa c-o picat ca bolovanu’. Mnoa, ăsta-i rezonu’ pentru care ciocănesc io pe la poarta muzicilor, deşi în majoritatea timpului nu pricep nimic din ele: aş prefera totuşi varianta lui Icar decât varianta minotaurului închis în labirint.

Chit că ..

Mai ţineţi minte Valahia? Eu sper că da, n-a trecut prea multă vreme de când cântau ei. Vi se pare că erau manelişti? Probabil nu. Totuşi haideţi să analizăm oleacă versurile dintr-o melodie celebră de-a lor.

Banii si fetele
Ne mananca zilele
Ooouuuoo, banii. (x4)

Nimic grav până aici, în fond am avut majoritatea probleme .. pecuniare. Şi sentimentale.

Bani, bani, bani, totul inseamna bani
Cauti bani in viata timp de zeci de ani.
Nu stii cum sa faci, cum sa te imbogatesti
Nu stii cum sa faci, nu stii cum sa traiesti.

Hopa. Materialism din cel mai plat. Să trăieşti înseamnă să te îmbogăţeşti? Dacă n-ai bani mulţi nu eşti pe radar?

Caci sunt si fete multe, sunt si blonde si brunete
Ai vrea sa le ai pe toate, ai vrea sa te dai pe spate
Cu banii iei tot, cumperi si iubirea
Culmea e ca banii n-aduc fericirea.

Ultima replică ar trebui să fie ironică, dar nu le iese. Iese doar o construcţie în cel mai bun caz cinică, în ce mai rău caz absolut limitată. Banii-s totul în viaţă, da? Sigur nu-i manea?

Cauta in viata drumul adevarat
Cauta in viata chiar si visul nesperat
Caci nu vei stii nicodata ce se poate intampla
Sansa poate apare chiar acolo unde nu-ti sta mintea

Nu ştiu ce înţelegeţi voi din chestia de mai sus, eu unul înţeleg nimic. Un fel de joker, mesaj generalist care nu spune nimic precis. Ţine ochii căscaţi şi s-ar putea cândva să câştigi la loto. Din greşeală. Ferească-Sfântu’ să cumva muncim pentru ce primim.

Lumea este crunta, mult mai rea decat pare
Numai cei adevarati raman in picioare
Pentru baieti, fete, pustoaice si pustani
Va doresc la toti sa va umpleti de bani.

Gie. Duşmanii sunt doar subînţeleşi în piesa asta, era încă devreme.

Sincer, mi-i lene să vă caut şi alte exemple. Dar sincer, din anii ’90 ai muzicii româneşti îmi amintesc doar astea – sentimentalism plat, nevoie de bani, sclipici şi abureli. “Te iubesc, te-aş lua cu mine, da’ n-am bani de bilet”. Maxim.

Maneaua era consubstanţială românului, în acest sens: în ’90 nu aveau nimic şi nu eram nimeni, aşa că smulgeam pene de păun să ne împăunăm cu ele. Nu-i vina ţiganilor că au făcut o muzică fix pe tipologia consumatorului român. Sincer, or fost cei mai conectaţi la realitate. Singura întrebare care rămâne de pus este dacă am crescut între timp. Ce valori promovează muzica ce-o ascultă orăşeanul mediu? Dar ţăranul mediu?

Ca să nu discutăm în gol – aveţi dinjos lista, cum arăta recent prima pagină de torente din secţiunea “Muzică” a trackerului Filelist, printre cele mai cunoscute trackere româneşti. E vina lui că-i specializat, sau e vina publicului consumator că nu acceptă altceva? Iată, masele au votat, asta vrem să primim:

The Official UK Top 40 Singles Chart 04-03-2012-NoGrp
(Pop | Dance) 40     0     2012-03-04

VA – Azuli Miami 12-2012-CD-R
(House) 34     1     2012-03-04

[NUKED]Whitney Houston-The Collection-5CD-WEB-2010-NAVER
(Pop) 61     3     2012-03-04

Vlad Rusu Pres. Club Motion 31 (DI.FM)-playMUSIC
(Club House/Progressive House) [FreeLeech] 3     1     2012-03-04

VA – Viva Beats Presents Arabic Cafe-2012-CD-R
(Lo-Fi Quality 320kbpss) 19     1     2012-03-04

VA – Chill in Paradise Vol.7-2011-CD-R
(Lo-Fi Quality 320kbpss) 30     3     2012-03-04

VA-The Miami Sampler 2012-(3001)-WEB-2012-HFT
(House) 21     0     2012-03-04

VA-Ministry Of Sound One R And B-3CD-2012-BPM
(R&B) 65     1     2012-03-04

VA-Now Thats What I Call Running-3CD-2012-BPM
(Pop) 65     0     2012-03-04

Kyuss.Discography-FL[FLAC]
(Discography) 98     2     2012-03-03

Kyuss.Discography-FL
(Discography) 62     5     2012-03-03

Knife Party – 100% No Modern Talking EP 320 kbps-FL
(EP) 5     3     2012-03-03

VA – Dance Party-2012-CD-R
(Club Dance Quality 320kbpss) 69     1     2012-03-03

VA – Dance Hits Vol.235-2012-CD-R
(Club Dance Quality 320kbpss) 30     1     2012-03-03

VA – Beatport Top Club House March-2012-CD-R
(Club House Quality 320kbpss) 69     4     2012-03-03

Maarten Sikke Presents – Trance Update Episode 122-playMUSIC
(Tech-Trance / Trance / Progressive) [FreeLeech]    Download     2     2     2012-03-03

VA-Energy 2012-2CD-2012-wAx
(House) 7     2     2012-03-03

VA-Hardstyle Jumpstyle Masterz-(10037141)-WEB-2012-587
(Electronic) 63     1     2012-03-03

Adriano.Celentano.Greatest.Hits.(2CD)-[FLAC]-Dang3
(Pop) 38     5     2012-03-03

The.Kelly.Family.Very.Best.(1997)-[FLAC]-Dang3
(Dance) 21     2     2012-03-03

VA-Arabian.Hits.2011-Dang3
(Dance) 21     4     2012-03-03

VA – Viva Beats Presents Latino Cafe-2012-CD-R
(Lo-Fi Quality 320kbpss) 19     3     2012-03-03

Fedde Le Grand – Dark Light Sessions-SAT-03-02-2012-TALiON
(House) 4     0     2012-03-03

Sander van Doorn – Clubbin (SlamFM)-SAT-03-03-2012-TALiON
4     0     2012-03-03

John Digweed and The Audible Suspects-Transitions (Proton Radio)-S…
(Techno Music) 2     1     2012-03-03

Ricchi.E.Poveri.The.Collection.[FLAC]-Dang3
(Pop) 19     2     2012-03-03

VA-NRJ Music.Awards.2012-[FLAC]-Dang3
( Pop) 47     2     2012-03-03

Deci ?!

O scurtă traducere a textului “Ashamed to not know” scris de personajul citat în titlu.

~~*~~

Cezar Mocanu scrie un articol mai degrabă visător decât realist – numit cum nu se poate mai bine “Utopia”. Haideţi să-l disecăm puţin, vreţi?

Spune omul printre altele că

Idealurile politice ale unui partid privesc doar o parte din cetăţeni, uneori majoritatea. Nu este suficient. Jumătate plus unul înseamnă că jumătate minus unul vor trăi obligaţi să înghită ceea ce nu-şi doresc, ceea ce nu-i reprezintă.

Staţi să ne înţelegem: în primul rând există o linie de demarcaţie între ideologie şi practică (execuţie). Idealul politic şi principiile fondatoare nu pot fi niciodată benefice unui individ anume; ele pot, desigur, fi analizate şi se poate argumenta impactul lor asupra unor grupuri de oameni într-un anume scenariu dat. Însă principiile prin ele însele nu pot fi decât corecte sau greşite, şi ne rămâne să aflăm care-s alea greşite, trăindu-le. Cezar probabil doreşte să spună că implementarea în practică a unui anume mod de a guverna este o acţiune ce nu reprezintă populaţia întreagă. Că alegerea executanţilor este deci discriminatorie faţă de cei care au votat altfel decât majoritatea. Asta-i deja altă căciulă.

Să mergem puţin în spate, în preistoria omenirii şi a regnului animal – unul dintre cele mai de succes modele de organizare este haita (ceata, grupul), condusă de un mascul alfa. Uite deci mirare, toţi se supun elitei, vânătorului cel mai capabil; cea mai rea formă de discriminare, o fi? La om femela se supune masculului, el vânând şi ea culegând. Altă supunere. După ce omul a ajuns în situaţia de a gândi suficient de complex, a apărut organizarea în consilii (de înţelepţi, de ce-or fi ei). Modelul feudal implică achiziţia pământurilor cu tot cu resursa umană de pe ele.

Teoria majorităţii nu face decât să dezbine, politica stârneşte patimi şi ambiţii personale.

Nu-i o teorie, ci aplicaţia legii dure a vieţii: supravieţuieşti sau mori. Sigur, e greu să înţelegem acest lucru în abundenţa de bunuri post-modernă, însă asta nu schimbă cu nimic datele problemei: indivizii se organizează în cete pentru a supravieţui şi-a construi, şi-n grupuri mai mari pentru a se apăra de alte grupuri şi mai mari. Politica este rezultatul bătăliei pe resurse, şi ca atare ea se supune regulilor acelui joc.

Nu există ieşire din această dilemă: fie întreg grupul acceptă o terţă parte (mascul alfa, rege) să ia deciziile, fie ele sunt luate în egalitate de membri. Dacă nu eşti tu masculul alfa sau parte a elitei nu ai de ce să presupui eronat că părerile tale ar fi superioare în vreun fel, şi nu ai de ce să te superi când propunerile tale nu sunt adoptate de majoritate. Ideea de a decanta populaţia s-a practicat sub forma votului cenzitar, da’ din ceva motiv pulimea a considerat că nu-i fain să-i discriminezi pe sărăntoci.

Să ne amintim de antichitate unde conducătorul era de descendenţă divină. Era bine aşa! Ideea de a aspira la conducere nu se putea naşte în nimeni! Conducătorul era ăla şi se termina orice discuţie pe această temă!

Era parcă piesa aia … Hamlet … de ce murise regele la începutul ei? Insolaţie?

Puterea atrage sub orice formă ar fi ea. Statutul de mascul alfa atrage. Şi-i natural să fie aşa, fără scăpare.

Puteai visa la bunăstare, la înţelepciune şi în acest fel să ajungi a face parte din sfatul poporului sau să ajungi vreun consilier la curte. Dar fără politică, fără teoria majorităţii!

Ai fi fost oare mulţumit să te naşti simplu ţăran iobag? Am ca nişte dubii.

Dacă reuşeai să fii suficient de bun trecând astfel prin sita selecţiei atunci accedeai în mod natural la anumite libertăţi.

Da, nici nu s-o auzit de intrigi şi trădări pe la curţile nobiliare, astea-s invenţii moderne. Toată lumea care putea ajungea. De fapt noi modernii am inventat corupţia, acum fix 100 de ani.

Legea! Legea trebuie să fie singura platformă a societăţii.

Legea este parte a politicii, bineînţeles. Pentru a putea face legi ai nevoie ca cineva să le dea, şi atunci ori le dă o terţă parte (mascul alfa, rege) ori le dă grupul prin reprezentanţii lui aleşi. Nu există legi bătute-n piatră şi care să nu se modifice măcar în formă dacă nu în fond.

Legi simple şi clare într-un strict acord cu morala creştină. Pentru că doar morala creştină, dealtfel comună tuturor religiilor, poate fi acceptată în unanimitate.

În primul rând lipseşte o referinţă la ce ar trebui să înţelegem prin “morala creştină”, că-i delicat între Iisus şi bătăile cu pietre ale vechiului testament.

În al doilea rând te caută Cioran să-ţi spună că nu-i de acord. Vezi cum faci să nu discriminezi opinia nihiliştilor, care-i şi ea la fel de importantă precum a majorităţii percepută drept creştină.Nu-i aşa? NU-I AŞA?

O ordine nouă unde omul să fie centrul.

Care “omul”, eu sau cel de lângă mine? Că dacă-i vorba de mine discutăm despre capitalism şi conservatorism şi-ţi dai foc la tot argumentul.

Fiecare om este important într-o societate şi de aceea omului trebuie să i se dea atenţia cuvenită.

Sună cam calp, “să se deie”. Să de deie zicem noi uşor, că doar nu dăm de la noi (iar dacă se ia de la noi urlăm).

Dacă am trăi în Arcadia sau în Sânul lui Avram, unde totu-i din plin şi nu se mai pune problema competiţiei pe resurse .. desigur, hai să ne luăm toţi de mână şi să dansăm şi să ascultăm ce are de spus Celălalt, că tot n-avem ce face cu timpul de care dispunem. Da’ momentan situaţia-i cam alta.

O orânduire axată pe valori reale… Cu legi simple şi bine păzite care să garanteze pedeapsa celor ce o calcă. Politica e minciună, politica este inumană, politica distruge!

Valorile sunt un “ce” care se discută de mii de ani, şi se vor discuta pentru alte mii de ani. Nu le vei defini tu pe Singurele Valori Reale, şi nu le vei impune altora. De altfel impunerea parcă-ţi repugna.

~~*~~

Mnoa, cam asta e. Manual de manipulare grosolană.

Pe etape: se dă o definiţie greşită conceptului de politică, amestecând voit teoria cu practica. Se alege un subset (legile) care-i promovat drept Salvator. Se ignoră cu graţie că el a mai fost folosit în trecut. Se proclamă un subset (morala creştină) ca fiind universal aplicabil. Se ignoră cu graţie că acesta a fost aplicat politic cu rezultate dezastruoase. Se lipesc cu Scuipinol conceptele, obţinând o imagine utopică în care nu mai este nevoie de dezbatere asupra legii sau moralei. Se proclamă asta drept un rezultat fain.

Ce să zic .. la mai mare, dragă Cezar. Cu curaj spre noi Arcadii :)

Am descoperit o piatră preţioasă. Un album din 2011, recent scos pe piaţă prin bunăvoinţa revistei Metal Hammer. El se numeşte, precum am spus şi-n titlu, A Tribute to The Black Album, multipli autori (VA). Ce a ieşit din gangbangul astfel organizat, aflaţi din rândurile următoare.

~~~

Lemmy – Enter Sandman

Băi, motive n-am să mă leg de instrumental, e o încercare cinstită de a te ridica la înălţimea predecesorilor. Fair try, şi cu asta am încheiat. Da’ vocea .. fraţilor, vocea, o răguşeală care pe alocuri lălăie a muzică populară .. parcă aş zice nu. A, şi vocea de adolescent imberb de pe refren! Nu de copil, de adolescent. Mai mereţi ..

Aveţi link spre Youtube în titlul piesei, valabil pentru toate piesele de altfel. Aş fi introdus piesa direct aici, da’ judec că o pagină încărcând 12 videoclipuri nu-i cea mai bună alegere. Plus că-i mai simplu să înlocuiesc un link decât un cod embed în caz că dispare melodia de pe sait.

The New Black – Sad But True

Merge. Foarte închegat la chitara electrică, susţine precis vocalistul. Interpretarea vocală e altfel cadenţată faţă de cea lui a lui James Hetfield, puţin mai lentă, puţin mai dramatică.

Soloul de armonică face toţi banii, de altfel. Îmi dă o senzaţie de Sudul Profund al Americii, şi nu-mi dau seama de ce; n-am fost în America.

Devildriver – Holier Than Thou

O să fiu sincer: piesa asta nu-mi place nici în original. E o bucăţică magnifică de angst adolescentin, furie de-aia pe Lume şi Toţi Proştii Din Jur, executată cu aplombul tinereţii.

Nici varianta Devildriver nu-i cine ştie ce. Ceva mai înfundat sunetul, în special vocea, accente de urlete violente. Chiar îs curios de părerea celor cărora le place piesa originală, o comparaţie.

Dark Age – The Unforgiven

Cre’ c-or vrut să facă ceva EPIC, ceva MARE, ceva GRANDIOS. Se şi execută fain de sarcină chitara, de altfel. Da’ e şi un pic surescitată, la anumite momente (şi anume, alea esenţiale) acoperă versurile.

Iar vocea … fraţii mei, vocea … cum pană-de-cocoş să faci growling pe textul ăsta? Îmi blochează complet organul gândirii. Dacă ar fi cântat-o Dark Age prima dată în istoria rockului, ar fi ajuns o banalitate. Tre’ să ai vocea curată când spui “so i dub thee unforgiven“, nu face clic altfel. Dacă te mai acoperă şi chitara, s-a tăiat maioneza.

Callejon – Whereever I May Roam

Am apăsat pe buton şi am trecut la următoarea piesă cam după 25 de secunde de ascultare. Efectele electrice, vocea chinuită cu înălţime potrivită mai degrabă la a cânta black metal, tobele bubuite fix ca pentru black … mereţi bă. Chiar îmi pare rău de originalul măcelărit astfel, chit că-n forma de la Metallica nu-l prea ascult; tot îmi pare rău, ca de orice piesă ajunsă în zona Bătaie de Joc.

I.C.S. Vortex – Dont Tread On Me

Asta-i piesă ce în mod normal mă “gâdilă” muzical. Ce au încercat ăştia ar fi putut fi o chestie interesantă, chiar ar fi putut.

Linia melodică e respectată în majoritatea ei, ceea ce-i ok. Dar vocalistul .. pula mea, gheială pe faţă, cu accente de teatralitate, nişte Autotune, interpretare care aduce mai degrabă a Freddie Mercury decât a rock sănătos. Ideea nu-i rea, subliniez, însă post-procesarea distruge senzaţia, feelingu’. Asta e. Or belit o piesă ce-mi place.

Neaera – Through The Never

Altă sesiune de growl cu tobe-n overdrive; de fapt nu-i nici măcar growl prea adânc, numa’ un fel de corzi vocale date pe răzătoare şi băgate într-un butoi.

Mai mereţi în pulă şi râgâiţi la nunta unei verişoare, dacă vă acceptă cineva.

Doro – Nothing Else Matters

Detectez uşoare accente de pian şi o voce feminină aleasă dracului bine. Sigur, Dorothee Pesch interpretează altfel decât o face James – da’ per total duritatea şi vaga răguşeală sunt calităţi, nu defecte – chiar şi la o femeie. Interpretează cineva care-o fost hârşâit prin viaţă, nu o pizduţă de 20 de ani. Accente epice pe instrumental.

Piesa-i vag naivă din construcţie, aşa că n-am ce cere prea mult.

Motorjesus – Of Wolf And Man

Banală de la cap la coadă. Nu divaghează prea tare de la original, da’ nici n-o scoate nimic în evidenţă. E pur şi simplu puţin “altceva”, puţin altfel, fără să fie prin asta mai bună sau mai interesantă.

La o inspecţie mai atentă, cred că ştiu şi de ce. Lipseşte vlaga, mai exact dorinţa de a încarna cu fiinţa mesajul piesei. Nu-i stă paru’ ridicat vocalistului când o cântă. Are tehnică, atât.

Finntroll – The God That Failed

Trebuie aici afiş mare pentru toţi metaliştii înverşunaţi: Piesa conţine chestii mai complexe ca originalul. Strict ca execuţie, merită o ascultare – instrumentalul e chiar înverşunat de fain. Dacă considerăm că scopul unui astfel de album e să faci pe creativu’ cu piesa originală, celor de la Finntroll le-a ieşit. Puncte bonus pentru bucăţile jucăuşe, amintesc de .. anii ’50? Cred.

Doar că vocea-i futută, şi cu ea fute toată senzaţia de Metallica din ea. Râgâie de la cap la coadă fără măcar să încerce ceva feeling acolo, să transmită în paştele mă-sii un mesaj, chestii .. în fond contextul în care James a scris textul e special. Dacă aşa cânţi când moare mă-ta de cancer, nu vreau să-mi închipui cu ce durere-n cur cânţi în rest.

Borknagar – My Friend Of Misery

Asta-i altă piesă care nu mă impresionează nici măcar cândo  cântă Metallica. Execuţia celor de la Borknagar e curată, destul de aproape de original (în opinia mea umilă), aşa că dau din cap c-am ascultat şi trec mai departe. Nimic de zis aici.

Sodom – The Struggle Within

Tobaru’ cred că-şi târăşte beţele pe tobe, de bătut nu se pune problema. De unde furie şi metal, atunci? Chitara-i ceva mai înfundată ca-n original, interpretarea vocală destul de plată, fără voinţa de a se departaja în vreun fel. Întregul eşafodaj pare construit în viteză, cu metronomul în braţe şi ochii pe ceas: “hai băieţi, avem juma’ de oră să trimitem materialul”. E mai interesant cântecul stranei dintr-o mănăstire aleatorie, la Vecernie, pe bune.

~~~

Trăgând linie, cred că o să ţin albumul ăsta ca să am de ce râde când mă plictisesc. E acelaşi motiv din care ţin şi albume Van Canto, de altfel, băşcălia e o formă de umor simplu, nu-foarte-răutăcios şi per total tonifiant.

Apropo, de asta monştrii sacri sunt ei monştri sacri: nu pentru că-s faimoşi sau pentru că or vândut discuri neapărat, da’ pentru că-s intangibili. Nu poţi cânta ca ei. Adică poţi, sigur, da’ dacă o faci prea aproape de original eşti asimilat, canibalizat de faima lor. Nimeni n-a ajuns faimos pentru că picta la fel ca Picasso. Iar dacă încerci să fii un epigon creativ, ori ratezi tragic (vezi KoRn – Another Brick In The Wall) ori scoţi ceva complet diferit de original (iar atunci nu poţi zice că mai eşti ca originalul). Dacă atingi un vârf în felul propriu, vârful Monstrului Sacru rămâne şi el pe loc.

Pur şi simplu nu se mai poate crea vreo versiune de Nothing Else Matters după Metallica, tot aşa cum Pink Floyd au scris o dată pentru totdeuna Shine On You Crazy Diamond şi Deep Purple au scris Child in Time. Nu-i bai. Lumea curge, faima trece, viaţa se stinge încet-încet până şi-n cele mai fierbinţi trupuri. Temele esenţiale rămân însă aceleaşi indiferent ce straie punem pe cultură, şi caleidoscopul nu doarme. Să privim, deci, doar înainte; vor întâlni chestii Mai Bune.