Dom’le, iată am o nelămurire, care-i a mea şi din câte înţeleg doar a mea, prin aceea că alţii nu par a fi afectaţi de aceleaşi întrebări şi nu par a-şi ridica similare probleme în momentele când ne aplecăm totuşi fugitiv asupra tematicii sondajelor. Şi mă refer aici la o chichiţă, o chichirează, un atât de mic şi insignifiant detaliu încât mă întreb dacă el chiar merită discutat. Totuşi, fiind el un detaliu, prin natura lui nediferenţiat prea tare de alte detalii care-s precum el însă diferite, zic deci un detaliu ar putea trece neobservat şi prin urmare scapă ochiului altfel critic al lumii în general.
Despre ce-i vorba? Despre lipsa completă a unei chei de interpretare a termenilor şi opţiunilor unui sondaj.
Citeam articolul lui Vintilă Mihăilescu despre un recent studiu făcut asupra românilor în privinţa imaginii lor asupra lor înşişi iar separat asupra celorlalţi români. Zice pe la finele articolului cum că
Şi mai există un consens, statistic puternic, chiar dacă nu se află în primele rînduri ale trăsăturilor definitorii. El este alcătuit din următoarele caracteristici ale „românului“, cu care mai toţi par a fi de acord, fie că e vorba despre ei înşişi, fie că se referă la cei din jur. Românul este astfel imprevizibil, intuitiv şi emoţional, critic, cu perspective de viaţă pe termen scurt şi bun improvizator. Toate acestea se află undeva pe la mijlocul listei de trăsături definitorii. Aurea mediocritas…
Iar obiecţia mea din tot fiindul este fix lipsa definiţiilor. Nu există doi oameni care să interpreteze cuvintele fix la fel. Limba română fiind ea şi tânără şi mai degrabă preocupată cu oralitatea decât cu scrisul, reuşeşte să fie suficient de imprecisă încât să îmburde în şanţ şi cele mai bune intenţii de studiu. De altfel, ca o paranteză, aţi remarcat vreodată cât de inutil este dicţionarul explicativ al limbii? El poate fi înlocuit într-o suficient de mare proporţie cu un simplu dicţionar de sinonime, chestiune îngrijorătoare prin prisma lipsei de seriozitate; or fi având anumiţi termeni trăsături comune, o fi duioşenia blândeţe şi tandreţe şi emoţie şi delicateţe, însă parcă i-ar prinde bine o definiţie a ei proprie.
Mno, citând din articol, vă invit să vă definiţi în minte ce înseamnă “critic” şi a fi critic, să vă răspundeţi la întrebarea dacă sunteţi astfel, iar apoi să repetaţi procesul cu două-trei persoane din anturajul dumneavoastră. Rezultatele pariez că vor fi surprinzătoare. Similar, să vă definiţi ce-i aia “emoţional” – apropo de chestie, nu trebuia să fie emotiv-adjectiv?- şi apoi să vedeţi dacă un bărbat şi-o femeie au aceeaşi definiţie asupra termenului.
Desigur – realitatea tristă a sondorului de opinii -sper că există cuvântul, iar dacă nu, el trebuia inventat- este că nu se poate lungi la vorbe prea mult, din pricină că i se plictiseşte subiectul şi apoi rămâne fără obiectul muncii. Pe de altă parte însă îmi pare o insultă să pretinzi că cele prezentate dinsus oferă vreo urmă de precizie, când 3 oameni ar da 3 definiţii diferite. Pur şi simplu există mai multe Românii în acest sens, mici bucăţele de realitate în care “a fi critic” înseamnă lucruri total diferite, de la fata de cartier trecând pe la tânăra controloare de bilete şi terminând cu membra importantă de partid. Sunt convins că nu doar noi românii ne confruntăm cu aceste probleme – însă situaţia particulară a educaţiei româneşti şi a realităţii sociale româneşti nu fac decât să indice, de mulţi ani încoace, fine rupturi în ţesătura păturilor sociale.
În principal există cuvinte care sunt evidente prin ele însele. Dacă ne apucăm să întrebăm oamenii despre numărul de obezi din cercul lor de prieteni atunci şansele-s destul de mari ca rezultatele să fie corecte, având în vedere că e de obicei cea mai gravă definiţie a greutăţii persoanei (dincolo de gras, grăsuţ, grăscior, bine făcut etc). Însă o întrebare despre imprevizibilitatea persoanei nu dă rezultate corecte, din motivul evident că cine pula vrea să spună că-i un plicticos previzibil? În principal chestiunea asta se poate identifica prin uneltele statisticii, spre exemplu văzând dacă respondenţii se împrăştie sau nu pe o curbă (Gauss spre exemplu). Da’ mai simplu ar fi dacă fiecare sondaj de acest fel ar include şi o mini-cheie, cuvinte care să ajute respondentul să identifice corect unde dracu’ se încadrează el.
Doar zic.
(tot din seria Discuţii)
(tot ca răspuns pentru Cosmin Maricari)
~~~
Articolul lui Cosmin, menţionat în antet, este mai degrabă pamfletist (după cum sper că aţi aflat dând clic pe linkul omului). Discută relativ ironic despre proiectul B.O.R. de a construi Catedrala Mântuirii Neamului sau cum s-o fi chemând minunăţia.
Am tot intenţionat să scriu eu însumi un text pe marginea subiectului, însă nu reuşeşte să mă atragă suficient cât să merite. Având însă în vedere că tonul şi punctul de vedere al omului îmi pare apropiate de al meu, mă voi folosi de ocazie ca să strecor şi eu opinia mea pe internet. Prin urmare, cu citate ca la oamenii educaţi (*ahem*), zice omul că BOR nu are dreptate în argumentaţia pentru construirea edificiului. Marcajele cu maro aparţin BOR, restul citatului sunt notiţele lui Cosmin:
Din „necesitate liturgică”. Cică actuala Mitropolie este prea mică. E sindromul câştigătorului la Loto: se mută de la garsonieră în casă de druglord, cu 200 de camere şi turnuleţe.
.. argumentul nu se susţine: cu banii ăştia se puteau face o grămadă de biserici mai mici, cu o capacitate totală mult mai mare. Deci NU
În primul rând, hai să ne înţelegem: în statul român, B.O.R. chiar este câştigătorul la loto, de sute bune de ani. Chiar şi-n constituţie scrie că ajutăm cultele, chiar dacă statul e laic. Prin urmare, dacă organizaţia religioasă B.O.R., care reprezintă mult peste 50% din populaţie, doreşte să construiască o biserică-monument, foarte bine. A, că-i o scuză ieftină, că se pot face multe biserici mai mici? Neimportant, şi nu suntem noi păstoriţii cei capabili să judecăm necesităţile bisericii-mamă, aşa cum frunzele nu pot judeca independent pădurea. De altfel însuşi Patriarhul Daniel s-a adresat pe un ton similar unui mirean care l-a interpelat pe tema asta.
Eventual putem judeca “la rece”, laic, ca simpli cetăţeni – caz în care ne revine să precizăm dinainte că nu aparţinem de confesiunea respectivă. Altfel, dacă aparţinem, suntem ipocriţi şi comitem un păcat. Eu mă voi refugia în scuza că oi fi ortodox cu numele, însă nu şi în trăirea religioasă, de ani de zile. Sunt curios ce precizări aduce Cosmin.
Din „necesitate publică”. O necesitate publică sunt toaletele, nu o catedrală.
Zice BOR că aici vor avea loc manifestări „naţionale”. Cu alte cuvinte, ortodox = român. Muicăăă, cred că-s american… Şi totuşi, NU.
O problemă spinoasă, destul de greu de tranşat totuşi. Un grup are nevoie de simboluri, şi tot aşa cum suporterii de fotbal se mândresc cu echipa locală tot aşa s-ar putea toţi românii mândri cu biserica lor cea grandioasă; în fond Casa Poporului, oricât de urâtă ar fi, tot unicat european este. Nu există simbol corect politic şi care să reprezinte toată populaţia. Mă gândesc că dacă aş căuta bine, aş găsi şi vreo feministă deranjată de forma falică a turnului Eiffel.
Şi, da, “român” este egal cu “ortodox” până la proba contrarie, adică până vorbeşti cu o persoană anume. Statistica zice aşa, că vorbind cu un român sunt şanse de 80% să fie ortodox. Mă întreb dacă cei ce nu-s microbişti refuză să numească stadionul nou din Bucureşti “Arena Naţională”. În fond dacă mie nu-mi place fotbalul atunci sportul ăla nu mai e naţional, nu? Hai să păstrăm capul pe umeri totuşi, zic.
Desigur, nu există necesitate publică de ordin practic, şi aici Cosmin are dreptate. Toţi cei ce nu-s ortodocşi practicanţi pot folosi Catedrala Neamului doar ca să se pişe pe la colţuri (sau să-i admire arhitectura din ani în paşti).
Va fi un „simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a Bisericii”. Lucrarea socială a Bisericii se traduce aici prin: luăm bani de săraci şi orfani şi construim o mega-discotecă în Centru. Cică o să fie acolo o cantină şi un cămin. Dar nu pentru toată lumea, ci pentru pelerini.
Exact ce zice meşterul. Lucrarea spirituală a Bisericii s-ar vedea mai bine dacă iarna ar umbla popii să ia oamenii de pe stradă şi să-i adăpostească noaptea în biserici. Cantină şi cămin lângă Lansatoru’ de Rachete – astea-s detalii accesorii, acoperite de grandomania clădirii principale.
E uşor să spui că un lucru va fi simbol, problema este că simbolul trebuie investit cu semnificaţie de către practicanţi, în cazul de faţă suflarea ortodoxă română. Iar semnalele ce vin chiar din sânul bisericii indică o oareşce fricţiune în acest sens. Foarte puţini simt că ditamai lăcaşul de cult va fi folositor sau măcar ar putea fi folositor, iar destul de multă lume comentează pe tema costurilor uriaşe de construcţie.
Sper să nu-mi ridicaţi o problemă de [necesită citare] pe tema numerelor exacte.
Va fi un „simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor de pretutindeni”. Asta chiar n-o înţeleg. Facem un simbol al românilor de pretutindeni în Bucureşti, deşi am putea să facem mii de simboluri ale românilor, pretutindeni.
Simbol al unităţii … vorbe goale ca să sune frumos. Ironia face că a devenit mai degrabă un simbol al disensiunii şi discordanţei încă înainte de a fi construit, vezi dinsus cu un paragraf.
În plus, generaţiile chiar nu-s unite. Poate ai’ bătrâni să tacă şi să accepte, însă bag de seamă că generaţia mai tânără se manifestă zgomotos pe interneţi. Ditamai hăul între generaţii, trebuie să te numeşti B.O.R. ca să minţi pe faţă despre o presupusă unitate.
Va fi un „simbol al demnităţii naţionale”. Ăsta-i foarte adevărat. Ce alt simbol mai bun pentru „demnitatea” noastră dacă nu un loc în care toţi românii să îngenuncheze?
Asta-i o glumă la fel de bună ca aia despre curajul armatelor franceze. Pe bune, am râs. Demnitate naţională, identificată şi personificată de biserică. Au uitat de popii lor informatori la Securitate, convenient lucru, şi ăsta-i începutul acuzelor ce am a le aduce. Obstinaţia cu care B.O.R. s-a opus studierii dosarelor preoţilor de către CNSAS arată cât de adâncă este rana şi ce pagube de imagine ar suferi chiar ei, chiar la capitolul demnitate.
Iar dacă va fi construită Catedrala, va fi fix un simbol al futerii în gură a mirenilor ce n-au fost de acord cu ea. Dulce ironie.
Va fi „complementară şcolilor şi spitalelor din România”. Asta-i chiar nesimţire. Înseamnă că au manualul de biologie deschis la evoluţionism în altar? Truse de prim ajutor în pronaos? Preoţi specializaţi în chirurgie de urgenţă şi măicuţe căutând bosonul lui Higgs cu lupa? A se scuti.
Subscriu, cu adăugirea să se mai ducă şi-n paştele mamii lor, tot clerul. Nu există complementaritate între două lucruri care-s chiar utile (educaţia şi medicina) şi unul care-i bazat pe promisiuni (religia). Pur şi simplu e o infatuare a popilor ce poate fi pedepsită prin biciuire într-o piaţă publică.
Desigur, nu cerem preoţimii să poată fi capabilă de prim ajutor sau să poată preda biologie. În schimb însă, le cerem să nu-şi aroge merite pe care nu le au şi nu le pot avea; un medic salvează vieţi şi repară trupuri, un educator schimbă vieţi şi destine, lucruri certe dacă apelezi la ei. Preotul însă .. dar despre ce vorbim? Salvarea sufletelor, când ele nu-i clar că există?
~~~
Cam asta-i. Biserica în anul de graţie 2012 este anacronică şi desuetă – în Evul Mediu n-ar fi avut nevoie să facă o listă publică prin care pretinde că-i o necesitate să construiască ceva. Pur şi simplu ar fi spoliat săracii sau ar fi cerut bani de la monarh, care desigur tot prin spolierea poporului îi avea. Acu’ nu mai merge aşa, religia încet-încet se relocă pe locul ei, şi anume de aspect al culturii universale – aspect relativ minor, în nici un caz principal. Biserica, şi în subsidiar Biserica Ortodoxă Română, nu mai poate pretinde că ea întruchipează morala, adevărul sau că este singură deţinătoare a vreunei valoari umane – şi pe cale de consecinţă constată că nu mai are trecere la cererile ei megalomanice *.
Din partea mea sunt liberi să facă ce vor ca reprezentanţi ai credinţei intime a enoriaşilor activi, însă din banii lor proprii ai organizaţiei lor. Iar dacă restul oilor tac în pasivitate, atunci oile vor fi reprezentate cum consideră soborul de popi cu lanţuri de aur la gât. Pe scurt … facă-se voia ta, Mulţime :) .
Pe bune, cine nu iese măcar cu o pancartă în oraşul lui propriu nu are dreptul să facă gât după ce se construieşte catedrala aia. Da’ pancartă în viaţa reală, nu scris pe un blog, eh?
~~~
* cuvântul nu există, însă nici nu găsesc unul mai bun
Articolul de faţă nu se doreşte a fi o recenzie – nu una competentă, completă sau utilă. În nici un caz nu poate fi critică literară. Este mai degrabă o perindare prin amintirile mele despre o carte care mi-a luat două luni s-o termin şi pe care deşi o recomand altora cu căldură eu n-aş relua-o decât în urma unor presiuni externe supraomeneşti.
Cum poate fi o carte şi recomandabilă şi detestabilă? Cam în acelaşi fel în care-i Adevărul şi atrăgător şi respingător: trebuie nervi de oţel şi spirit pentru a-l înfrunta. Şi după înfruntare nu-i sigur că vei ieşi complet întreg; câştigat, mai mult ca sigur – dar nu neapărat acelaşi.
În primul rând, acţiunea cărţii.
Ea nu există în adevăratul sens al cuvântului decât pe ultima pagină, unde personajul principal moare “ca un câine”. Se întâmplă lucruri, desigur, însă ele sunt banale şi imunde şi absolut plictisitoare încât putem spune că ele nu-s chiar acolo. Aspectul ăsta are darul să respingă cam orice cititor ce derivă plăcerea lecturii din firul epic; e ca şi cum ai viziona un film de Tarkovski în care iarăşi “nu se întâmplă nimic“, mori încet lângă ecran.
Nu e o acuză la adresa cititorului, de altfel: cu toţii am început astfel. De altfel recenzia Laurei-Elena, mai degrabă naivă, o pun pe seama acestui mic blocaj. E enervant să nu se întâmple nimic, şi neputinţa personajului în faţa unui sistem absurd e de-un patetic rar. Practic te apucă durerile de stomac, alternând între simple momente de cringe şi vârfuri de groan. Mno, şi dacă dincolo de absurdul situaţiei nu găseşti plăcere în acurateţea descrierii, mare lucru nu-ţi rămâne din carte.
Să ne referim şi puţin la titlu.
El este în original Der Prozess, ceea ce se traduce în româneşte corect Procesul dar în engleză The Trial, pierzând un joc de sensuri. Posibil să mă înşel, însă în germană şi română titlul are dublu sens, un proces scos din contextul juridic fiind doar o colecţie de proceduri mecanice făcute pentru a obţine un rezultat. Vă apucă durerile de cap când vă gândiţi la procesul de producţie dintr-o fabrică, cât de repetitiv şi complet decerebrat se desfăşoară? Dacă nu, n-aţi lucrat niciodată ca simplu muncitor într-o fabrică, şi probabil v-ar folosi experienţa. Doar zic.
Ei bine, viaţa tuturor personajelor din carte nu-i altceva decât un proces industrial. Până şi felul tipizat în care vorbesc oamenii e de o banalitate cruntă. E depresivă atenţia detaliată ce o acordă ei fiecărui aspect al conversaţiei vieţii, aplatizând absolut totul prin despicarea firului în 4 fără a discrimina importanţa celor discutate. Ar fi în stare să discute cu aceeaşi mină meciul de fotbal din weekend şi executarea publică a Papei. În lumea în care se desfăşoară Procesul nu-i loc de vioiciune, creativitate sau ceva surprinzător, din acelaşi motiv pentru care o hală de producţie nu are prea multe ferestre: deranjează subiecţii de la Chestiunile Importante De Făcut. Ei trăiesc fără să chiar trăiască, depersonalizaţi. Să citeşti despre aşa ceva este la fel de epuizant ca şi cititul cărţii de telefoane timp de mai mult de 10 minute. Dacă-mi permiteţi încă o speculaţie, aş spune că autorul s-a distrat redând efectele psihologice ale Revoluţiei Industriale, oarecum.
Viaţa reală aşa cum este ea.
Partea cea mai amuzantă în toată cartea este cât de fin şi elegant glisează pe realitate. Nu în acţiunea principală, care oricum e singura parte ficţională; un prost moare, asta nu se întâmplă în fiecare zi. Dar avem viaţa în chiar inima cărţii, în detaliile puse unul peste altul, în oamenii care discută formal unii cu alţii fără să chiar discute, fără să îi intereseze cu adevărat ce are celălalt de zis. Ei există, citesc Click şi CanCan şi sunt idioţii pământului. Ei sunt băbuţele care cresc pisici şi cărora tot ce le-a rămas în viaţă este să le salute copilaşii din bloc respectuos cu Săru’-mâna. Oamenii ce speră să fie importanţi şi băgaţi în seamă, pentru asta jumulind penele de pe felul cum se îmbracă şi comportă oamenii cu adevărat importanţi; corporatiştii care trimit bancuri de 3 linii, urmate de alte 5 linii de semnătură în care tronează titlul de Goblin Liaisons Bullshiting Manager. Sper că nu sunteţi destul de aroganţi încât să credeţi că doar românii au proşti de-ăştia. Ei sunt universali, precum gândacii sau râia.
Realitatea se află şi în spatele legalezei, limba oficială a judecătoriilor şi care pare o limbă străină oricui la primul contact. Avocatul care mereu lucrează la un document pe care oricum nu l-ai înţelege. Sistemul care funcţionează neclar şi ale cărui componente nu-i niciodată evident în ce fel interacţionează. Judecătoria prăfuită unde toţi muncesc cu nasul în pământ şi portarul ţine oamenii să moară la uşă. Sistemul unde pictorii se laudă că au pile şi pot rezolva treburi. Procedurizarea şi compartimentarea şi lipsa de informare a pionilor despre cadrul general. E înnebunitor să citeşti despre aşa ceva? Ia întrebaţi-i pe cei ce au trecut prin primul lor proces ce au simţit.
Sigur, în lumea reală există modalităţi de a te documenta şi a înţelege şi a te lupta cu caracatiţa, însă efectul suprarealist nu s-ar fi produs dacă ele chiar existau şi în carte. Într-o lume a oilor este foarte credibil că ele percep lucrurile acestea ca pe un carusel în care urci forţat şi din care cobori ameţit, eventual futut pe la spate în timp ce te ţineai de burtă să nu vomiţi.
De final ..
Vom adăuga şi incorpora prin referinţă şi recenzia făcută pe blogul Netliterar, fiind ea făcută bine şi suficient de detaliat, glosând pe chestiuni ce eu nu le-am atins. Puţin cam generalizantă pentru gustul meu, în stilul didacticist al culegerilor de comentarii. Nu, serios, cum vă sună asta?
Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte damnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim.
.. romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne prigonim până la urmă doar pe noi înşine.
E cam arogant să credem că autorul oricărei bucăţele de literatură s-a gândit la noi, Specialii. Da’ fix la noi. E drept, literatura de calitate are darul că redă cu acurateţe tipologii umane şi situaţii şi interacţiuni, descriind fidel umanitatea dincolo de particularul unei anume epoci. Curajul lui Ulise în a înfrunta sirenele este a-temporal, desigur. Absurdul vieţii lui Joseph K. este în aceeaşi măsură al tuturor tâmpiţilor hrăniţi intelectual cu carton presat, da, clar. Totuşi procedăm barbaric când ne apucăm să constatăm pe post de comentariu evidentul că, da, literatura bună chiar ni se aplică.
To wrap it up, vorba englezului, Procesul e o chestie executată bine, care descrie în detaliu un aspect al trăirii în societate, un fel de a trăi al unei clase de oameni. Execuţia e greoaie şi plicticoasă, însă realitatea descrisă merită să fie cunoscută, digerată, observată în compoziţia ei. Pentru că după ce terminaţi lectura veţi fi fie bucuroşi că viaţa voastră nu-i la fel, fie bucuroşi că v-a futut un pumn în bărbie cartea. Cartea vă aplică un tatuaj mental, arzând acolo pentru totdeauna imaginea plicticosului Joseph K. ce trăieşte cu bucile tremurând de frică şi moare ca un câine fără să ştie nici măcar de ce. Îl veţi recunoaşte pe Joseph de la 5 kilometri fără greşeală.
Cam atât. Adăugirile şi corecturile sunt binevenite prin comentarii.
Am pescuit fragmentul ăsta dintr-o conversaţie avută online acum cel puţin 9000 de ani:
CP: prea te loluiesti
CP: :D
CP: dude razi deschide branhiile si razi daca ai nevoie daca nu, nu rade
CP: :P
CP: lol e sec
CP: lol e nesocial
CP: lol e emo
CP: lol e scurt
CP: lol e singur
CP: lol looks like a man with 2 dicks
Mnoa, cred că autoarea citatului a rezumat destul de bine problema în discuţie. Anume, reprezentarea în scris a unor emoţii este invers proporţional utilă şi deasă frecventă.
Am fost şi eu prins de moda Yahoo Messenger acum câţiva ani, petrecând în faţa lui mult mai multe ceasuri decât mi-ar plăcea să recunosc. Şi ce pot spune că-mi amintesc clar este că, la fel cu expresiile care intră şi ies din graţiile publicului, emoticoanele petrec vieţi similare. Uneori sunt pupiceii, în cârduri de câte minim 5. Uneori sunt limbuţele şmechere, puse după absolut orice: “Am fost la budă :P” diferă substanţial de banalul “Am fost la budă“, s-ar părea. Idem, rânjetele au avut şi ele perioada lor de glorie, orice remarcă oricât de plată fiind urmată de dezgolirea virtuală a dinţilor. Şi mai sunt şi îmbrăţişări, oftaturi, lovituri peste frunte, râsete, o pleiadă întreagă de ele.
Nu vreau să mă joc de-a căpitanul evident, aşa că nu mă apuc să vă dau sfaturi. Da’ e de remarcat totuşi şi de reţinut într-un colţişor al minţii că tot aşa cum “Gen, frate” oboseşte, tot aşa cum “pula mea, frate” oboseşte, tot aşa şi limbuţele îşi pierd farmecul după o vreme. Cam atât.
( Am făcut mai demult o ofertă de dialog doritorilor, pe modelul simplu că mi se sugerează un articol scris de altcineva iar eu scriu un răspuns în contrapondere.
Bineînţeles, ca orice leneş sadea am şezut pe sugestiile primite din public până am uitat de ele luându-mă cu alte chestiuni mai presante.
Ei bine, cu scuzele de rigoare pentru întârziere, am să încerc a-i răspunde lui Cosmin la articolul său Ro-politică. )
~~
Cosmin identifică două forme de politică în România, numindu-le politică-religie şi politică-ştiinţă. Ele fiind doar două le găseşte desigur a fi în completă opoziţie şi omul procedează în a ni le descrie; după cum vă probabil închipuiţi datorită denumirilor, P-Re întruchipează şamanismul combinat cu populismul ieftin, pe când P-Şt ar trebui să fie bazată pe unelte şi procedeea raţionale, uneori în contra voinţei populare. După chiar spusele autorului, P-Şt nu există în România.
Problema mea cu această abordare este lipsa ei de elasticitate. În orice formă de clasificare încercăm, există mereu necesitatea de a alege granularitatea cu care separăm elementele setului. Pentru a putea alege granularitatea trebuie să alegem nişte calităţi /atribute măsurabile ale elementelor măsurate. Populismul este, într-adevăr, un atribut ce poate fi folosit în măsurători, însă e greu de cuantificat. Cum determini dacă PNL sau PDL e mai populist? Discursul bi-color al unui partid e iarăşi uşor de identificat, însă greu de cuantificat; orice politician este obligat la un moment dat să-şi critice adversarul – cum diferenţiem instanţele când o face “pe drept” de cele când o face “pentru imagine”? Întrebări, întrebări.
Cum Cosmin nu-şi intenţionează articolul să fie exhaustiv, nici eu nu voi insista prea mult. De altfel participarea mea politică se rezumă la a vota preşedintele şi senatorii/parlamentarii, plus primarul şi consilierii locali. Întru alegerea acestora folosesc însă un set de criterii ceva mai extins. Mă interesează la un candidat (pe orice funcţie) competenţa, ceea ce implică minime studii; 8 clase nu-i clar că-s suficiente, însă între a avea liceu sau master nu văd o distanţă mare. Eventual puncte-bonus dacă omul are studii doctorale în străinătate. Onestitatea este al doilea factor, pentru că în fond mai bine unu’ care fură dar face ceva decât unu’ care nu fură nimic dar nici nu face nimic. Defectele se judecă în funcţie de caz, toţi având aşa ceva. Şi-n general nu-mi sparg prea mult capul, eu fiind doar o bucăţică mică din marea masă.
Hai să luăm şi un studiu de caz, ca să nu vorbim în gol. Daniel Funeriu este un ministru al educaţiei ce -spre deosebire de predecesorii lui- a luat o măsură clară şi radicală împotriva furtului intelectual la examenul de Bacalaureat. Deşi măsura luată de el a avut un impact măsurabil asupra rezultatelor examenului, diferenţiindu-le drastic de anii trecuţi, nu a binevoit să folosească datele strânse pentru o abordare statistică a rezultatelor, iar Ministerul Învăţământului nu a publicat nici un studiu în urma sintetizării datelor respective. Politica făcută de Funeriu nu poate fi deci inclusă în sistemul Cosminmaricarianesc nici în categoria P-Re (pentru că-i direct antipopulistă) nici în P-Şt (pentru că metoda folosită nu este dusă până la capăt). Iar cum un exemplu clar şi răspicat ne ajunge pentru a demonta eşafodajul …
Pe scurt, articolul în discuţie serveşte drept anecdotă în întâlniri relaxate cu prietenii, maxim ca metodă grosieră de evaluare. Prea grosieră totuşi pentru a servi la ceva util, îmi pare mie. Sorry.
Comentarii recente