Denumiri locale ilogice

Vorbind despre Timişoara, am o întrebare: de ce folosiţi “la Poşta Mare” ca punct de referinţă? Dacă vi se aplică, desigur.

Mdeci, vii cu tramvaiul şi cobori la o staţie după Prefectură. De ce la Poşta Mare şi nu la BNR, spre exemplu? Venind din sens invers, de ce la Poşta Mare şi nu la Continental, ceea ce reprezintă cu acurateţe locul? Venind cu autobuzul tot în spatele BNR ajungi, dacă e să fim chiţibuşari. Doar troleibuzele opresc fix în spatele clădirii poştei. Sau simplu, de ce nu ziceţi “în staţia Grozăvescu” dacă tot trebuie să precizăm unde ne aflăm?

Nu am o problemă anume cu instituţia poştei sau cu clădirea sau cu denumirea. Înţeleg perfect nevoia de localizare în spaţiu şi faptul că o denumire poate supravieţui chiar şi obiectului fizic desemnat. Dar asta nu face lucrurile mai puţin ilogice. Înţeleg că Poşta (aia Mare!) era un lucru oarecum important în viaţa noastră acum 20 de ani, poate încă şi acum 10 ani (nu). Dar nu mai este. În cultura comună a merge la poştă nu mai decât o excepţie, iar a merge la Poşta Mare pentru că ai o treabă în clădirea respectivă e chiar excepţional. Treburile se rezolvă prin internet, prin telefon, prin fax, de acasă, din mers, de pe budă. Poşta e un obiect ce pentru a supravieţui începe să aglutineze alte servicii (plăţi impozite şi facturi) pentru a supravieţui.

Dincolo de aceste considerente teoretice, “la Poşta Mare” e imprecis. Unde vii, în faţă, pe trotuarul îngust unde greu discerni persoanele ce-s la mai mult de 3 metri distanţă? În staţia de tramvai? În spate, în staţiile de transport? Pe una din laturi? Niciodată nu-i sigur dacă nu precizezi. În schimb aş propune clădirea BNR ca punct de referinţă. E clar ce-i BNR, iar dacă nu ţi-e clar la orice oră nu meriţi să fii cetăţean. Dacă nu ştii unde-i clădirea eşti poate 5/6 de cetăţean, în nici un caz unul întreg. Conveninent, clădirea respectivă are un colţ fix în intersecţie, iar a-ţi da întâlnire pe colţ oferă vizibilitate din toate direcţiile, pornirea către destinaţie e mai rapidă, etc. Dacă vii din orice direcţie în afară de Prefectură, a da întâlnire pe colţul BNR reprezintă o alegere mai bună decât poşta.

Atrasă fiindu-mi atenţia la un articol precedent, ţin să precizez clar şi apăsat: ăsta nu-i articol de-ăla de acţiune, hai să facem ceva, hai să schimbăm lumea. Nu-i chestiune de împărţit fluturaşi. E chestiune de atras atenţia şi gândit şi fiecare cu pizda mă-sii decide pe cont propriu cum îi mai bine. Io zic într-un fel, treaba fiecăruia cum judecă.

Acestea ziind fise, mulţam de atenţie, mai treceţi pe aici pentru disecarea unor probleme neimportante.

Două motive.

Motivul Unu’

Au cele mai lente programe de instalare din lumea asta. Mai bine aş alege să mi se tragă cu o săgeată în genunchi decât să instalez Reader X. Sau Photoshop. Sau After Effects. Din fericire există Foxit Reader şi programe care permit editare foto minimală, ceea ce mă scuteşte de primele două mizerii din listă.

Bonus, uite ce soluţii sugerează ei pentru faptul că instalarea merge greu la ceva: 1) copiază fişierele de pe discul optic pe cel fix 2) mai opreşte din programele ce pornesc odată cu Windowsul. Unde-i opţiunea 3) în care ei înghit o pulă de cal şi recunosc că problema e la ei şi nu la utilizator? Auzi, opreşte din programele de startup. Ce amuzanţi sunt ei.

Motivul Doi

Fut produse existente deja. Spre exemplu au cumpărat Macromedia şi au futut Dreamweaver, un program relativ acceptabil pentru design WYSIWYG de pagini HTML. După ce Macromedia Dreamweaver a devenit Adobe Dreamweaver acesta s-a îngrăşat, punând în el o tonă de căcaturi nefolositoare şi consumând o tonă de memorie şi procesor pentru .. nimic nou şi util.

Dar cel mai important lucru pe care l-au futut şi pentru care n-o să-i iert în veci este Flash Player. Înainte de Adobe acesta era un program mic, simplu şi performant care permitea o groază de chestii animate/video. De când a devenit Adobe Flash Player a devenit un căcat în continuare relativ mic dar incredibil de prost, lent, numa’ bun să-l interzici pe orice pagină îl întâlneşti. În special partea de redare video e incredibil de proastă, indiferent că vorbim de Youtube, Vimeo, Wimp.com sau orice alt sait. Pur şi simplu Flash Player e copilul tălâmb din grup.

Asta ca să nu numărăm de câte ori au emis câte un update ce pur şi simplu futea redarea complet, spre exemplu lăsând ecranul negru când treceai videoclipul pe tot ecranul. Pur şi simplu produsul ăsta trebuie scos din mâinile lor şi lăsat cu sursa deschisă. Ajunge dacă apoi e îngheţată dezvoltarea la el până nu apar nevoi clare de adăugiri (spre exemplu procesoare noi), odată ce există o versiune ce funcţionează.

~~~

Mno, cam atât. Sărbători fericite, că tot e sezonul.

Există pe interneţi – şi presupun că nu doar pe interneţi – gluma asta despre generaţia-actuală-din-ce-în-ce-mai-slabă: “ăştia or să ne plătească nouă pensiile?“. Nu vă pot spune cu precizie cât de răspândită e replica şi cât de bine arsă este ea în mentalul comun, cert este că am găsit relativ repede exemple pentru ea (1, 2, 3, 4, 5). Dacă ar fi să încerc o estimare, are o prezenţă medie sub formă de memă în mintea românilor oarecum-educaţi. Exemplele date aparţin unor autori care au fie facultate fie cel puţin liceul terminat.

Distincţia îmi pare importantă: ar fi oare posibil ca mema în discuţie să fie complet goală de orice conţinut, şi pe fond un simplu construct al minţii unor oameni ce caută un ţap ispăşitor pentru neputinţa lor proprie? Am un amic, omu’ a terminat recent facultatea – teologie didactică ortodoxă, o specializare complet ne-necesară lumii acesteia. De vreo 4-5 luni îşi caută de lucru, şi anume muncă de birou, fiind sub demnitatea lui să accepte să lucreze cot la cot cu restu’ pulimii în vreo fabrică. Singura diferenţă fiind desigur că muncitorul din fabrică contribuie timp şi puţinele lui cunoştinţe pentru a aduce lumii produse tangibile şi vandabile, în timp ce absolventul nostru .. păi are o facultate, nu? E, iată şi ăsta un crez. Am facultate deci. Deci sunt. Ce? Păi..

Ia să cităm dintr-un film drag mie datorită tematicii:

And the truth is, there is something terribly wrong with this country, isn’t there? Cruelty and injustice, intolerance and oppression. And where once you had the freedom to object, to think and speak as you saw fit, you now have censors and systems of surveillance coercing your conformity and soliciting your submission. How did this happen? Who’s to blame? Well certainly there are those more responsible than others, and they will be held accountable, but again truth be told, if you’re looking for the guilty, you need only look into a mirror.

I-auzi, sună într-un anume fel asta. Ca s-o zicem pe cea dreaptă, dacă ce cauţi tu sunt vinovaţii, ajunge să priveşti într-o oglindă.

Probabil sună gol de conţinut când vorbeşti de responsabilitate personală. Şi chiar este gol în noţiune dacă nu o umpli cu ce chiar trebuie: înţelegerea responsabilităţii.

Ce înseamnă faptul că trăiesc 5 câini de talie mare, vagabonzi, pe ruinele unei foste clădiri de lângă blocul unde stau? Aţi zice că înseamnă multe – că există babe proaste care-i hrănesc, că primăria nu-şi face treaba, că ecarisajul ia banii de pomană, toate alea. Iar ele chiar sunt, probleme existente şi scăderi ale societăţii. Dar ele sunt secundare, fiind vorba despre lucruri externe mie. Primul lucru care-l transmite existenţa acelor câini este că pe mine nu mă deranjează suficient încât să-i omor cu mâna mea. Nu mă deranjează suficient încât să le pun otravă în mâncare. Nu mă deranjează încât să sun la ecarisaj. Dacă m-ar fi deranjat cu adevărat, nici lipsa ecarisajului nici nepăsarea primăriei nici prezenţa babelor nu m-ar fi oprit. Dacă m-ar fi deranjat că mă latră la 3 noaptea şi nu eram un laş încât să-i distrug eu.

În confruntare cu lumea exterioară, iată, omul face enunţuri zilnic.

Face enunţuri, spre exemplu “nu mă deranjează gunoiul de pe străzi” sau “nu mă interesează gropile din asfalt“. Ah, da, în teorie ne. Interesează. Din vorbe. Dar în confruntarea cu faptul existent, cu imundul unei banale gropi, ce facem? Boscorodim şi ne trece. Ne smiorcăim, oh, ne smiorcăim cu lacrimi de copilaşi neajutoraţi. Dar facem ceva?

Dar ce-am putea face? – aţi întreba. Dragii mei, am două-trei femei în vârstă ce toamna îşi fac de lucru şi mătură curte blocului de frunzele ce-au căzut. Ceilalţi vecini sunt mult prea .. evoluaţi pentru astfel de activităţi. Ce puteţi face, mă întrebaţi? Măturaţi dracului frunzele.

Luaţi primarul de guler, legaţi-l fedeleş, puneţi-l într-un portbagaj de Dacia 1300 şi plimbaţi-l prin toate gropile. Apoi puneţi-l să semneze că ori se rezolvă problema ori mai face o călătorie de-aia, zilnic. Iar dacă chiar trebuie să facă 5-6 astfel de călătorii mai bine-i cereţi demisia decât să staţi cu ochii-n 4 după ce face el. Şi chiar nu plecaţi de acolo până nu-şi semnează demisia.

Aud oameni ce lucrează în firme cu sute şi mii de angajaţi că “nu putem comenta faţă de condiţiile inumane de lucru, altfel am fi daţi afară”. Icter fac. Băi, dacă ies 50 de oameni în acţiune, în 8 ore nu rămâne nimic din directorul general, adjunct, familiile lor şi bunurile lor materiale. Dacă se apucă serios, 100 de oameni îi pot face viaţa un calvar fiecărui şef şi şefuleţ din firma respectivă, până pleacă ăia hăulind. Cum era vorba cu râul, ramul care ţin cu asupritul? E doar o vorbă goală pentru voi? Păi atunci ia daţi o tură pe la Eminescu şi daţi-i un şut în cur pentru că vorbea pe nas. Ori el ori românii, cineva e prostul în discuţia asta.

Nu degeaba am vorbit în articolul precedent despre vânătăile care-s ale noastre, proprii, rezultate ale răspunderii proprii. Dacă înveţi să te aperi nu ţi se fac vânătăi. Dacă înveţi să-ţi ceri drepturile nu te calcă mai nimeni în picioare. Problema, desigur, este că într-un fel noi trăim în echivalentul unei vidanje. Fără să fi cerut asta la naştere, iată, soarta potrivnică ne-a dat un şut în muie şi ne-a făcut ditamai vânătaia – lăsându-ne să ne naştem români într-un neam defetist şi fix după urmele unui sistem mincinos. Dar vânătaia-i a noastră, după cum am stabilit deja. Trăim în vidanjă, singura cale înainte este să devenim vidanjori de ocazie. N-o vor face nici FMI, nici guvernul, nici o formă de autoritate. Nimeni.

~~~

Ei, acum revenim la valoarea lor şi pensia noastră. Poate generaţia nouă e chiar retardată. Poate lor chiar le place Lady Gaga şi le place dubstep şi le place Farmville şi nu mai învaţă ca cei de-pe-vremea-mea. Dar nu mă simt în stare să-i critic nici măcar în trecere. Dacă nu voi avea pensie va fi fix vina mea, nu a lor. Dacă vreau să am pretenţia că nu sunt sclav atunci nu statul (prin reprezentaţii lui viitori) va trebui să-mi dea pensia.

Trăiesc 3 generaţii ale trecutului în România, şi una a viitorului. Aia  bunicilor mei ştiu ce a făcut, a băgat râtu’ în pământ şi a făcut bancuri cu Ceauşescu pe la colţuri, în timp ce Securitatea le lua rudele din pat. Aia a părinţilor mei ştiu ce a făcut, l-a lăsat pe Iliescu de 3 ori la caşcaval şi a privit impasibilă la mineri. Aia a mea aşteaptă neroadă să vină Altcineva să ne scape de probleme. Halal.

Cei ce vin după noi vor purta bandaje şi vor avea oase rupte de bunul simţ românesc. Vor purta platoşă, ferindu-se de nesimţirea şi indolenţa semenilor lor. Copiii de azi învaţă că părinţii lor au fost laşi şi nehaliţi, că părinţii lor au luat credite doar cu buletinul şi că au copiat la Bac timp de multe promoţii înainte de Funeriu. Copiii ştiu că normalitatea ni se pare o excepţie, ştiu că suntem nişte simpli purtători de disonanţă cognitivă, în mintea cărora există mereu conflictul între “eu, sclavul, ştiu ce trebuie făcut” şi “eu sunt prea superior să fac ce trebuie făcut“. Copiii ştiu că trăim într-o vidanjă, învaţă asta de la primul contact cu strada, şi mai învaţă că e un lucru chiar ok să trăieşti acolo.

Nu, ei nu ne datorează nimic nouă. Noi lor da, începând de cel puţin ieri. Noi datorăm ceva lumii în care trăim. Şi anume, totul.

~~~

edit: Pe teme similare aveţi şi articolul cetăţeanului care-şi spune Porcul de York, intitulat Smiorcăiala.

Nu ai dreptul sa te smiorcai pentru ceea ce nu ai. Ceea ce nu ai sunt cele pentru care nu ai fost dispus sa lupti. Comoditatea te impiedica sa ai.

Sa nu ne smiorcaim pentru cele care ne sunt departe, doar pentru ca asteptam ca ele sa faca picioare si sa ne raspunda la fluieraturi. E culmea lipsei de educatie.

Deci da. Me gusta.

~~~

Eu unul sunt un mare admirator al lui Eric Berne şi al teoriei sale de la fundaţiei Analizei Tranzacţionale. Pe de altă parte îmi atrag atenţia şi psihologia Gestalt respectiv modelul behaviourist. Bun.

În general acceptăm ca general valabil cum că există influenţe ale altora asupra noastră. Şi anume, că influenţele din copilărie ne modelează. Că influenţele şi experienţele şi trăirile şi durerile din adolescenţă de modelează. Că viaţa-ntreagă-i un lung şir de Alţii care ni se perindă şi-şi lasă urma în noi ca în plastilină, uneori mai mult, uneori mai puţin, unii deloc. Dar îşi lasă, majoritatea. Unii sunt în poziţia să apese mai des şi mai cu forţă, spre exemplu părinţii. Alţii sunt în poziţia să apese mai dureros, spre exemplu şefii sau profesorii. Unii o fac în completă bătaie de joc faţă de noi, spre exemplu oamenii violenţi sexual (sexual predators descrie mai bine).

Toate astea-s acceptate şi evidente. Dar ce credeam eu, şi presupun că destul de mulţi alţii, şi am descoperit cu uimire că-i fix invers faţă de ce credeam, e ideea că urmele le aparţin. Doar e logic, nu? Te întrebi “de ce-s eu timid” şi-ţi răspunzi repede amintindu-ţi de toate fetele ce au râs de tine şi de toţi băieţii ce nu prea te băgau în seamă şi poate de vecinii ce vorbeau admirativ de băiatul de la 4 cum învaţă el bine şi toate alea. Şi e urma lor, vina lor, piatra lor, păcatul lor că te-au făcut să fii timid (sau orice altceva ţi-au făcut alţii).

Ei bine, mnu. Să procedăm prin analogie: dacă cineva mă loveşte în braţ, vânătaia care apare e a mea. Sigur, altul m-a lovit. Dar dacă mă loveam în uşa de la bucătărie .. vânătaia tot apărea. Tot a mea era. Corpul meu nu mă întreabă cine m-a lovit, ci trimite cu exactitate de ceasornic sânge şi substanţe în zona aia astfel încât vânătaia trece în 2-3 zile. Indiferent cine, corpul sănătos se fereşte. Vânătaia e a mea şi corpul mă vindecă pe mine.

Toată călătoria cu amintirea trecutului şi a episoadelor dureroase şi a diverselor blocaje de gândire (bottlenecks) este nu pentru a şti cine ne-a făcut ce. Ăla e un aspect secundar. E ca să ne amintim ce, să constatăm că avem o vânătaie unde nu credeam, să vedem dacă nu cumva trăim constipaţi sau dacă cumva stăm în vreo relaţie nesănătoasă ca şi cum ai sta sprijinit pe piciorul propriu care-i rupt. Dar acel ce este un ceva despre tine, ceva despre întregul tău propriu. Eşti tu, într-un fel în care nu te cunoşteai. Durerea e a ta. Alegerea să te vindeci e a ta. Indiferent cine ţi-a făcut sau cât de grav ţi-a făcut, tu iei deciziile în viaţa ta şi în privinţa persoanei tale prezente şi viitoare. Poate trebuie să te îndepărtezi. Poate trebuie să lupţi şi să rupi maxilare. Poate trebuie să munceşti pentru a deveni independent înainte de a scăpa de constrângeri. Poate nu vei fi satisfăcut dacă nu-l baţi crunt pe cineva din trecutul tău. Foarte bine.

Toate astea-s alegeri. Ale persoanei proprii, în raport cu persoana. Am înţeles brusc asta şi încă nu mi-e clar dacă-i pătrund toate profunzimile: vânătaia e a ta. Nu poţi schimba pietrele, şi aşteptând ca ele să se schimbe vei tot avea vânătăi. Nu poţi schimba oamenii, poţi eventual să-i convingi să-şi schimbe comportamentul faţă de tine; dar este datoria ta, şi dacă n-o faci rana rămâna tot a ta, supurândă. Tu eşti singurul lucru important pentru tine însuţi, fiindcă eşti singurul lucru pe care-l poţi îmbunătăţi şi schimba şi vindeca. Alţii nu “trebuie să” nimic în raport cu tine. Tu trebuie să fii atât de monstruos superior încât să le poţi dicta tu altora ce trebuie. Să. Tu să fii piatra în care alţii îşi provoacă vânătăi.

Pentru a atinge asta însă, omul are datoria faţă de sine să-şi împingă limitele cât poate, indiferent de sursa lor, indiferent de natura lor. Pentru că lumea, iată, nu stă pe loc niciodată, şi pietre-s destule şi lupta-i nesfârşită. Iar vânătaia, de când apare până se vindecă, e a ta.