O marcă a modernității

O poză aleatorie de pe internet mi-a dat un ușor ghiont la gînduri. (i)

În poza dinjos, din 1913, este ilustrată gara din Covăcița; o localitate din Voivodina (Banatul de Sud), poate cîndva chiar parte a regiunii Banat. Textul însoțitor glăsuiește „Stațiile de cale ferată au reprezentat, pentru localitățile deservite, un simbol al dezvoltării economice și demografice și al progresului”.

Ilustrată veche

Și într-adevăr, o privire în istorie ne arată că linia ferată a fost un adevărat factor de multiplicare al bunăstării. Unde venea trenul veneau și oportunitățile, mărfurile, banii și oamenii. Acum una sută de ani era încă Lucru Mare să fie blagoslovită o localitate cu o gară. Nu cred că putem numi exemple în care construcția unei gări, și legarea locului la economia mai largă a țării, a dăunat vreunei comunități.

*

Noi suntem însă în 2022, iar CFR se luptă de ani buni să se descotorosească de rutele periferice, păstrînd doar magistralele mari. Vedem un proces invers, în care centrul nu mai reușește să pompeze suficient cît să întrețină periferia; ba chiar înseși cuvintele alese ne atrag atenția că ceva e putred; periferia nu ar trebui întreținută. De la locomotiva cu aburi a anilor 1800, omenirea a avut timp să experimenteze și să stabilească exact care-i locul acestui mod de transport în tabloul general. România încă se luptă cu diverse racile și diverse parazitări ale proceselor economice normale – prin urmare, iată că totuși periferia trebuie susținută, nefind capabilă să stea pe picioarele proprii.

Vestea bună este că totuși trenul nu mai reprezintă o unică salvare din sărăcie. Astăzi mai există opțiunea unei mașini ieftine, a unui autocar, sau a unei motociclete. Rețeaua rutieră, dezvoltată masiv de comuniști, a reușit să preia măcar o parte din nevoile de transport ale oamenilor; cu bune și cu rele.

Dar articolul de față nu este despre căi ferate, ci acesta a fost un preambul.

*

Ziceam într-un articol precedent cum c-am început să merg „pe sate” (și comune, și orășele…), cu scopul direct de a mă plimba. Însă plimbarea în sine este un lucru mecanic și mecanicist. Ce faci în timp ce te plimbi? Păi belești ochii în jur – la oameni, la case, la detalii, mașini, obiceiuri, curți, arta arhitecturală, șamd. Cel puțin dacă nu vrei să te plictisești de moarte.

Unul din detaliile observate astfel este trista și urîta banalitate a magazinelor din satele Timișului –și, suspectez, din orice parte a țării–. Produsele sunt aceleași cîcaturi standardizate, ambalate, și livrate gata de pus în vitrină. Oriunde m-aș afla, găsesc aproape negreșit bere Ciucaș și biscuiți Tuc, napolitane Eugenia și respectiv fursecuri de o calitate îndoielnică. Nu găsesc însă brînză produsă acolo-n sat, sau cîrnați produși idem, sau vreun magiun. Idilicul sat își vinde probabil produsele la oraș.

Evident, localitățile unde nu-s bani nu vor avea decît 1-2 magazinașe obosite. La polul opus, știm clar că o localitate a făcut tranziția la merituoasă atunci cînd se deschid acolo supermarketuri. În jurul Timișoarei momentan două localități periurbane s-au demarcat, Dumbrăvița și Moșnita Nouă, ambele avînd două magazine mari (Lidl/Kaufland/Penny etc). Se pregătesc Șag și Remetea Mare. Probabil un factor contributiv este și densitatea de locuitori: Dumbrăvița are o grămadă de case înghesuite, Girocul are blocuri.

Însă, între cele două stări economice arătate dinsus, eu mai identific una de tranziție: localitatea din lumea a doua, unde nu merită să faci mare lucru, DAR merită să faci un Profi! Rețeaua Profi este deja extinsă în Timișoara nemăsurat de mult, nu există cartier fără aprozarele astea pe stil nou, ba chiar pe alocuri găsești și 3 magazine pe o rază de cîteva minute de mers pe jos. Sunt la fel de frecvente ca fostele Mic.ro, doar că ăștia au reușit unde Dinu Patriciu a dat un chix răsunător.

Și, revenind, rețeaua Profi începe încet-încet să se extindă în ruralia, în halul în care putem echivala fără jenă puterea locală de cumpărare cu existența unui asemenea magazin acolo. Pentru exemplificare, situația curentă conform Google Earth:

Rețeaua Profi în Timiș

Secțiune, Timiș spre Arad

 

*

Dacă trenul era pînă acum 30 de ani un semn indiscutabil al ridicării unei localități pînă la genunchiul broaștei, acum iată că economia ne oferă singură indicatorii pentru a judeca actorii economici și comunitățile. În locul unui aprozar dubios, unde un patronaș vinde ce poate și cum poate (halal…), iată că un lanț comercial agită scutul și săbiuța, spunînd „de acum merită să-mi lipesc numele de locul acesta; merită să semnez contracte de furnizare, merită să-mi asum riscul, pentru că estimez că aici voi face și eu bani”.

Nu-i ăsta singurul semn. Alți indicatori economici pot fi și prezența cafenelelor și restaurantelor, dar despre asta, într-un episod viitor.

------
  1. Nu merită link nici site-ul, nici pagina respectivă, care publică poza fără atribuire.[]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *