Probabil ar trebui să tac şi să bag nasul în pământ, sunt pe punctul să repet anul 3 la o facultate oribil de uşoară. Then again, pe undeva mă simt ca Asimov, da’ fix ca-n declaraţia lui: anume că pe măsură ce au trecut anii de şcoală mi s-a lihozit cheful de a învăţa, şi odată cu cheful au scăzut şi notele şi rezultatele. Dar divaghez.
A fost examenul de bacalaureat, şi spre deosebire de anii trecuţi nu s-a mai dat cu cărţile deschise, profesorii se zvoneşte că au fost mai drastici la supravegheat, etc. Lucrul ăsta trebuie corelat cu o rată de promovare oribilă, în unele judeţe aceasta fiind sub 50%. Unde-i buba?
Vine Dojo şi găseşte câteva puncte slabe foarte bine ochite. Doar că .. I don’t know, să-i dăm cuvântul:
Sistemul e de vină
.. zice ea, arătând spre oamenii care au schimbat legile la Învăţământ mai des ca pe ciorapi. Şi aşa este, legea s-a schimbat de foarte multe ori. Însă eu unul vreau să spun un lucru clar şi răspicat: legile alea au importanţa unui rahat de cal. În anul când am dat eu Bacul s-a tot modificat modificarea modificării, s-a zvonit că se scoate proba de sport, etcaetera. Ştiţi cât ne-a putut interesa pe noi elevii? Fix pix. Fiecare îşi învăţa bucăţica lui, facă mai-marii ce-or şti. Foarte bine, se modifică baremul şi dacă pentru cunoştinţele care ieri valorau 5.5 astăzi ai lua 4.5; cui îi pasă? Cine învaţă pentru 5? Elevii normali, şi prin normali vreau să spun ăia oarecum educabili, zic deci că elevii normali învaţă pentru 8-9-10. Colegii mei care dădeau proba la educaţie fizică au început să-şi pună serios problema “oare ar trebui să învăţ totuşi la vreo materie pentru proba F?” cu vreo lună înainte de prima probă. Cam asta e tot ce contează – că 30 de zile sunt suficiente pentru a învăţa lejer pentru o probă irelevantă.
Chiar nu-mi pasă că vor pica cu 10 procente mai mulţi viitori strungari datorită modificării nu-ştiu-căror-chichiţe. Chiar nu consider că se ratează destine şi alte prostii din cauza unor turbulenţe minore.
Profesorii şi directorii de şcoli
Aici sunt de acord cu Dojo până la Dumnezeu şi înapoi. Pur şi simplu nu te faci profesor cu ideea că “mă scot la meditaţii”. Nu cu ideea că “mai pică un cadou de la corigenţi”. Nu te urci la catedră pe ideea scelerată că “am de spus ceva important lumii”.
Să facem o analogie: există în orice ţară şi în orice sport Divizia A, Divizia B ş.a.m.d. Dacă joci baschet în divizia D, probabil un om de pe stradă cu puţin antrenament ar putea fi mai bun ca tine. Dacă vrei însă să joci în A, trebuie să fii bun pe 2 posturi, să fii al dracului de rezistent fizic, să fii tare cât să nu enerveze publicul ostil, să poţi juca chiar cu dureri, bla bla.
Similar, a fi antrenor la divizia C nu înseamnă mare lucru: trebuie să aduni o ceată de puştani plictisiţi şi să îi faci să colaboreze între ei. Să-i pui să alerge. Să-i laşi să paseze liber în loc să-i ţii 2 ore cu aruncări la coş. În schimb, un antrenor de divizia A trebuie să fie mai capabil, să colaboreze excelent cu preparatorul fizic, să ştie şi nişte psihologie pentru a motive jucătorii, să ştie a juca diverse roluri în funcţie de starea lotului, să înţeleagă rapid unde-s gâtuirile şi care-s personalităţile care-i pot câştiga jocul. Complex stuff.
Câte licee de elită există într-un oraş? Unul, maxim două. Avem maxim 100 de licee extrem de bune în ţară. Asta-i divizia A. Acolo “te scoţi la meditaţii”, pentru că elevii au nevoie de pregătire suplimentară şi părinţii sunt dispuşi să plătească. Acolo mai faci bani de la corigenţi, pentru că ratările sunt mai dese şi mai aspre. Acolo ai şansa de a forma caractere importante, nu la Cuca Măcăii.
Un profesor de divizia C, adică acel Average Joe care predă prin toate comunele şi prin toate liceele periferice – acel profesor are o sarcină tâmpit de simplă: aceea de a fi mai degrabă un bun coordonator. Pur şi simplu nimănui nu-i mai pasă dacă Ghiţă Mureşan mai ştie integrale, nicicui nu-i pasă dacă depanatorul maşinii ştie sensul profund al poeziei lui Blaga. Sarcina profesorului este aceea de a forma prima dată oameni – prin ţinuta lui, prin comportamentul lui, prin atitudinea lui faţă de şcoală şi viaţă. Oricine preferă un zidar cinstit unui medic şpăgar. Problema fiind că foarte puţini îşi pun problema, ca profesori, ce meta-informaţii transmit ei. Câţi Domnul Trandafir mai există?
Familia
Dojo strikes again. Am mai dat deja exemplul meu favorit, cel al Italiei, unde afacerile de familie se moştenesc din tată-n fiu şi unde şcoala e un fel de rău necesar, “să nu zică lumea că n-a făcut-o şi pe asta copilul”. Până la urmă asta e atitudinea normală, mersul lumii nu se împiedică de diplomele obţinute fraudulos de unii şi alţii, tot la coşul de gunoi îi azvârlă evenimentele. Mersul anormal al lumii începe atunci când tu vezi cu ochii tăi că odrasla ta e de un 6 indulgent, dar în loc să-l pui la teme suplimentare te duci la prof şi te rogi să dea 7 că “e păcat de viitorul lui”. Ştii cum e asta? Like pouring sand in the machine. Nu se simte pe loc, dar se gripează toată când are suficient nisip. Dovada sistemului bolnav o exprima chiar profa noastră de română, care rar dădea note de 5-6, în general primeai 8-9 pentru că “altfel vin ăia de la sat şi te întrec, şi-ar fi păcat”.
Risc aici să generalizez abuziv, dar problema la români este modul de funcţionare a familiei. Nu-i normal să laşi plodul la bunici să-l crească ei până la 4 ani – părinţii nu au nici o apropiere, nici o autoritate morală asupra copilului. Nu-i normal să plece un părinte în Italia, chiar dacă trimite de acolo lunar câteva sute bune de euro – dacă preţul este ca acel copil să crească fără un părinte. Pur şi simplu familia e o valoare prea puternică pentru a ne permite s-o erodăm, pentru că este singurul element de coeziune într-o societate în care controlul altora este foarte redus.
Bine, poate familiei nu-i pasă prea tare dacă puştiul nu ia premiul I în primul lui an la şcoală, poate nu-i pasă dacă nu ştie toţi domnitorii în clasa a IVa (încă-mi amintesc tâmpenia asta sinistră), poate le-a păsat doar ca el să scrie citeţ şi să ştie a socoti extrem de bine, poate să şi ştie câţiva munţi din ţară. Poate şi în generală nu prea le-a păsat părinţilor că vine plodul cu 5-6 prin carnet şi că mai degrabă stă la fotbal decât la teme. Nu-i nici un bai – dacă la final se trage linie şi plodul ajunge un excelent mecanic auto. Problema apare, bineînţeles, că pe măsură ce copilul creşte el devine mai greu de controlat, iar părinţii care n-au putut face un kinder în clasa a Va să facă teme sigur nu pot convinge un vlăjnar într-a 11a să înveţe că “vine Bacul şi e bine să începi devreme”… Examenul de părinte nu-l dai la 10 ani, îl dai la 18, prin clasa a XIIa când copilul este dat societăţii. Dacă tu ai creat şi întreţinut o falsitate – you fail. You fail bigtime.
Şi asta-i până la urmă ratarea părinţilor, ratarea lor monumentală: fiecare generaţie mai proastă şi mai lipită de calculator care va veni. Da, părinţii de 40-50 de ani care aţi trăit pupând dosuri prin PCR şi prin organigrama internă pentru o primă în plus care nu vă folosea. N-aţi avut spinare, nu mă aştept să iasă din voi vreo generaţie de absolvenţi pe bune până prin 2020. Cu indulgenţă.
Elevii
Aici e aici: luând partea oricui din ecuaţie rişti să fii considerat cu ochelari de cal. Dacă vrei să dai dreptate tuturor scrii un roman. O să scurtez puţin, aşa cât de-o nuvelă 
În primul rând, să începem cu sentimentul de maturitate şi de “îndreptăţire” pe care-l au mulţi tineri. La unii sunt cocoşisme, şi sincer spun că nu mă interesează – cocoşismele trec de obicei după primele 10 moduri diferite în care-ţi dai cu ciocanul peste degete. Dar pe de altă parte, există suficient de mulţi tineri care sunt mult mai bine echipaţi decât părinţii lor să facă faţă erei noastre. Văd zilnic puştani pe Softpedia încercând să facă un mic business cu domenii,internet, AdSense. Văd zilnic tineri de 14 întrebând chestii serioase în locul părinţilor lor care habar n-au cu calculatorul – de la sfaturi juridice legate de firmă până la sfaturi de începere a unui business sau simple păreri de călătorie; acolo unde părinţii ar acţiona în gol, ei au cunoştinţă de cauză; acolo unde părinţii ar întreba “pe la cunoscuţi”, copiii lor ştiu să caute o ordonanţă de urgenţă şi explicaţia ei pe legi-internet. Acolo unde părinţii şi-ar da banii unei agenţii de turism ţepare, copilul deja a dat pe Google şi a găsit 3-4 cazuri similare, şi dacă-l mai laşi jumătate de oră poate face el itinerariul şi rezervările la un preţ mai mic decât ai crede. Puterea maşinii, maică.
Sunt sute sau mii de elevi care la ora asta în loc să joace Counter Strike citesc despre Perl sau se uită la un documentar despre teoria haosului. Sunt mii de elevi cărora nu le pasă de şcoală – ştiu că pot obţine informaţia mai repede, mai eficient şi mai bine explicat decât dacă ar citi un manual. Aceştia sunt viitorul. Unii poate vor pica la Bac, şi puţin le pasă, din materialul ăsta iese un mic Bill Gates. Poate unii vor rata din prea multă încredere. Cert este că şcoala însăşi nu mai oferă o riglă clară de evaluare, ba chiar scapă nisip pe la încheieturi. Unii elevi au toate motivele să se considere adulţi.
Sigur, există şi baloanele de săpun, elevii care trag de profesori să le dea note bune, elevii care fac sluj pentru a părea faini, ăia care merg la olimpiade pentru că e cool. Irelevant. Ştiu, există elevi care s-au bazat pe copiat, şi n-au avut ce copia într-o sală de incompetenţi ca ei. Există elevi care s-au luat după grup şi s-au dus la fund împreună cu grupul, crezând că va fi uşor ca în anii trecuţi. Elevi care au dat şpagă grosolană ca să treacă. Toate astea sunt nisip în Marea Maşinărie. Nu contează acum – tocmai au învăţat o lecţie dureroasă, şi pe viitor nu va conta – ori se scutură nisipul (iar ei vor pica pe alături din nou), ori se înfundă maşinăria, vindem ţara pe bucăţi şi tragem apa peste.
Concluzie
Elevul este exact lucrul pe care-l măsoară examenul de Bacalaureat. Ştim doar că s-a picat pe capete. Asta înseamnă un singur lucru – că există elevi slab pregătiţi. De unde vin ei? Am încercat în rândurile de mai sus să reliefez câteva aspecte sociale care par să fi dus la această situaţie. Distrugerea sistemului de valori. Erodarea familiei. Nepotismul şi favoritismul flagrant de la toate nivelurile societăţii.
Substratul este unul psihologic. Nu am insistat, dar îl consider evident. Nu suntem mental capabili să înţelegem competiţia. Adulţii când se întrec de fapt încearcă să-şi tragă în jos adversarul, de la zugravi care se denigrează între ei şi până la profesori universitari care îşi neagă unul altuia titlurile academice.
Nu doar că nu suntem capabili de competiţie, dar nu suntem în stare să facem o ierarhie competentă. Bine, Ghiţă a câştigat meciul dându-i celuilalt o lovitură sub centură. Într-o lume normală, Ghiţă ar ieşi din ring huiduit. În România, el devine campion. Discursul public nu este decât o deversare de scursuri oribile, de bănuieli, de acuze, de intrigi. Onoarea nu înseamnă nimic, trecutul nepătat nu pare a conta în faţa cuiva, competenţa reală nu pare a opri lichelele din a lovi sub centură.
Şi din păcate, oamenii buni nu sunt pregătiţi psihic să lovească înapoi. Licheaua nu-ţi dă un pumn sănătos la ficat, nu, ea dă la coaie şi apoi când te vede aplecat te face knock-out cu un pumn în bărbie. Oamenii nu se împart între genii şi proşti, se împart între oneşti şi impostori, iar impostorii trebuie daţi afară cu orice preţ, devoalaţi, expuşi, arătaţi cu degetul şi huiduiţi. Or românul apleacă capul, tace şi speră “să nu fie mai rău”. Acolo unde hiena stă pe un stârv şi se uită cu teamă în jur, românul presupune alte 5 hiene şi preferă să fugă în loc să omoare carnivorul cu o lovitură.
Pur şi simplu, în marea nămoleală numită România, educaţia este doar un capitol, ba chiar unul hilar de supra-reprezentat având în vedere problemele cu care ne confruntăm. Educaţia se va ridica exact atunci când lucrurile subliniate mai sus vor dispărea. Când voi putea fi mulţumit că am luat 6, ştiind că boul de lângă mine nu a putut copia şi că el nu va avea o medie cu 2 puncte mai mare ca a mea. Sau că pot să-l fac de râsul curcilor demascându-i ruşinea. Şi că eu pot lucra în linişte la nota aia, să o fac să devină 10, fără să mă tem că alţii deja au făcut 2-3 masterate.
Pur şi simplu vreau o reprezentare corectă a realităţii.
Citesc un articol excelent intitulat “Cultură ne trebuie nouă?“. Autoarea exprimă clar absolut tot ce-aş fi putut întreba şi eu legat de calitatea auditoriului român. Şi citind aşa, mi-a trăznit o chestie în cap.
În general, salvarea se face individual. Predica se face în public, dar iluminarea este personală, fiecare pentru el. Or actul de cultură, fie că-i interpretarea unei piese clasice fie că-i o dramă, este la fel de personal. Exact, personal. Nu vorbim aici de teatrul de comedie sau alte chestii mai uşoare. Vorbim despre piese care-ţi ascut simţurile prin referinţele lor şi prin dramatismul personajelor.
Eu unul, şi sunt convins că nu sunt singurul, eu unul merg într-o asemenea instituţie (teatru, operă) pentru a petrece un ceas sau două în compania mea, pus faţă în faţă cu nişte lucruri la care nu mă gândeam până atunci. Cu nişte opţiuni pe care nu le conştientizam. De asta urăsc până la roşu muiştii care vorbesc la telefon în timpul unei piese. Brusc înţeleg enervarea unora de a auzi în timpul unei piese clămpănitul unui aparat foto SLR lângă.
Pe firul ăsta, consider o idee proastă reducerea preţurilor la biletele de teatru, filarmonică sau orice ar fi. Nu, considerentul că “trebuie să aibă acces şi cei care nu-şi permit” nu-şi are rostul. Bun, pui preţuri minuscule pentru elevi sau bătrâni, că ăştia oricum nu ar avea bani. Dar pentru restul lumii, faptul că ai dus preţul de la 20 la 10 lei şi pe chestia asta au mai intrat 50 de vite în sală nu mă impresionează. Sunt dispus să plătesc 60 de lei pe o carte, io fi dispus să scot şi vreo 20-30 pentru un spectacol – dacă asta înseamnă că merg într-o audienţă selectată; este mult mai preferabil decât să dau 10 dar să fie tâmpiţi în sală. La anumite evenimente publicul contează poate chiar la fel de mult precum prestaţia scenică.
Cine vrea teatru ieftin merge la alea studenţeşti, la alea zonale, la alea de estradă. Echivalentul Diviziei C la capitolul “cultură”, pot juca şi persoane de 40 de ani în piese d-astea. Tâmpenia sinistră cu preţurile mici o văd şi la cărţi; or fi ele ieftine, dar dacă preţul plătit este ascuns în greşeli de traducere sau în erori tipografice .. lasă. Recunosc, eu unul nu sunt cumpărător de carte avid, însă ştiu câţiva. Şi -ghici ce?- scăzând preţurile câştigi o audienţă relativ incultă şi care-i în majoritate one-time buyer, în schimb pierzi oamenii interesaţi, ăia care ar fi în stare să susţină ecosistemul tău. Şi-i alungi.
Nu-i păcat?
Şi pe voi v-au întrebat ce vreţi să deveniţi, nu-i aşa? De fapt nu doar că v-au întrebat, mai degrabă v-au sâcâit, v-au futut la creieri de la pe 4-5 ani, vi s-au băgat în suflet căutând să vadă ce vă place, este? Mă gândeam io.
Da’ pot spune cu mâna pe inimă că eu unul n-am ştiut niciodată ce vreau să fac. Când am fost -copil fiind- în vizită la Liceul CFR, mi-a plăcut câte ştia să facă strungul. Apoi m-am jucat cu nişte roţi de vagoane, şi-mi plăcea mecanica lor, urmăream arcurile, prostii d-astea. Mai stăteam şi între muncitori la o tablă, şi aşa mai departe. Cum să alegi între a te face strungar şi cartofor? Imposibil.
Apoi am învăţat să citesc şi să adun, şi-am vrut să mă fac învăţat. Nu ştiam io prea bine ce-s ăia învăţaţii, da’ era clar că se holbează foarte mulţi colegi (eram 40 la o singură învăţătoare), şi-mi plăcea de mutrele lor plouate când dădeam vreo rezolvare de problemă pe loc.
Ş-apoi am descoperit bibliotecile şi şahul pe computer. Am trecut şi printr-o perioadă de misticism tembel indus de rude aflate într-o fază de denial, mai ziceam cu juma’ de gură că “vreau să devin preot” deşi undeva sub pelicula conştientului pâlpâia luminiţa lui NU, scris mare şi lat. Au fost şi-au trecut. Mai ziceam altă dată că vreau să fac “informatician”, deşi la vremea aia habar n-aveam cu ce se mănâncă – noroc că nici adulţii nu prea ştiau, doar priveau cu respect şi tăceau dracului. La fel cum, plictisit de ironiile profului de mate, în clasa a XII i-am zis că dau la Litere numai ca să mă lase în pace cu aluziile lui de meditaţii.
Realizez acum că sincer nu ştiu ce vreau să fac. N-am ştiut niciodată. Lumea e mare şi bogată, şi-mi place să sorb pe îndelete dar apoi să mă mişc mai departe. De fapt, chiar dacă sunt mai degrabă sedentar, cred că asta e singura preocupare pe care aş putea-o avea constant: de călător. Să urc în tren, avion sau maşină, şi peste 2-3-10 ore să fiu la câteva meridiane şi fusuri orare distanţă. Sigur, susţinut de alte activităţi, freelance programmer, virtual assistant, chestii care până la urmă cer un laptop şi interneţi.
Eu şi o carte, eu şi o un laptop, eu şi o cameră închiriată. Atât.
Sunt de meserie fugitiv.
Am nişte draci foarte mari legaţi de anumiţi profesori şi anumite examene. Parcă mi se trezeşte şi instinctul de piroman puţin.
Şi-apoi mă calmez. Ies la o plimbare, spre exemplu pe străduţele lăturalnice din centru,
totul devine mai calm. Molcom. Dârz. Trec printre jucătorii de şah din Central şi mă întreb dacă are sens să mă grăbesc undeva, dacă nu cumva cursa asta de 1000-metri educaţie are vreun sens, dacă nu ar trebui să-mi iau timpul meu personal ..
After all, we’re all just bricks in the wall 
Vă las cu ecourile:
E film. E koreean, şi prin urmare e bun.
Nu exagerez, dar ăsta e unul dintre puţinele filme care m-au făcut să pun pauză nervos de vreo 2 ori. Nervos în sensul de surescitat, nu în sensul de “am draci pentru că-i o tâmpenie”. Este exact genul de film pe care l-ar face şi românii – dacă ar avea măcar o zecime din geniul cinematografic al altora. Koreea a fost şi încă este într-o bună măsură o ţară foarte tradiţionalistă, o ţară a lui stiff-upper-lip, a respectului acordat bătrânilor şi a regulilor sociale rigide. Seamănă puţin cu România societatea lor, şi am regăsit pe alocuri câteva din dramele lor personale.
Să vă povestesc, totuşi, cu detalii: Citeşte restul »
Luată de la Arashi. By the way, când a dispărut toată nebunia cu lepşe? Nu mai e o modalitate bună de link-building? Nu mai are nimeni răbdare să scrie şi să citească? Nu-i bai, găsim noi nişte alte jocuri ..
Now to the questioning:
1. Ai o porecla?
Nu. Nickname pe internet a fost, este şi probabil va fi dAImon, cu A şi I litere mari, scris mereu greşit de toţi oamenii care citesc în diagonală. Am mai avut 2 variante “necizelate” ale lui, iar în locurile unde un simplu dAImon a fost deja luat folosesc variaţii precum dAImons, dAImonz, dAImonxxx, dAImons’ etc.
Cum ziceam, singura poreclă pe care-am avut-o o fost grasu’. Şi cum e şi ea comună pentru mulţi alţii .. meh.
2. Unde locuieşti?
Într-un oraş liniştit, pe o stradă liniştită, lângă o şcoală la fel de liniştită. Serios acum, soarele bate în casă abia de la 3 după-amiaza, iar din oră în oră aud clopoţelul de la şcoală. Uneori mai huruie tramvaiul sau se aude în noapte toba unuia care se crede os de zmeu.
Nu, nu v-am dat adresa exactă, însă consider că un răspuns d-ăsta e mai semnificativ …
3. Ce inaltime ai?
Vreo 81-82 de centimetri peste metru. Atâta aveam şi la finele şcolii generale, şi acolo m-a uitat natura.
4. Ai zi onomastica?
Sf. Alexandru, plus uneori Sf. Petru după numele naşului de botez. Când îmi amintesc.
5. Cu ce te ocupi?
Sunt între trei lumi, cam la fel cum eram şi când am început prima dată să scriu pe acest blog. Pe-atunci tocmai începeam anul I de facultate şi încă mai lucram la Solectron.
Acum … acum sunt pe punctul să termin facultatea – well, pe punctul să termin cei 3 ani “regulamentari”, urmând probabil prelungiri. Acum lucrez în limba engleză şi din confortul casei mele, şi parcă halele lungi şi înghesuiala vitelor din fabrică au rămas undeva într-un colţ de memorie doar pentru comparaţie, doar pentru “nu aşa”.
Şi totuşi e o lipsă de ceva, o lipsă acută de scop, de definiţie, de ţintă. Plutesc, şi asta nu-mi place.
6. Ai fraţi sau surori?
Nu.
7. Limba maternă?
Româna.
8. Limbi vorbite?
Româna, desigur, şi engleza.
9. Colecţii?
Nu. Pur şi simplu nu am răbdare pentru aşa ceva.
10. Număr la pantofi?
Irelevant. Pot dezvălui multe altele, dar ăsta e un detaliu prea personal.
11. Şcoli absolvite
Liceul. Pus la dracu în praznic, acolo unde a înţărcat mutu iapa, şi cu orele începând de la 7:30 în loc de 8:00. Cu facultatea încă mai lupt.
12. Materia preferata?
Pauza. Nu glumesc, toate materiile au importanţa lor aparte, n-aş vrea să le clasific. Însă pauza e singura materie care aduce fericirea, dă timp pentru copierea următoarei teme, lasă ferestre între cursuri şi nu în ultimul rând permite mersul la budă fără să pierd din materie.
La fel cum orice ai face în viaţă, oricât de important, pauza de după e singurul moment lucid în care ai privire de ansamblu. Cum să n-o iubeşti?
13. Ce hobby-uri ai?
Păi, după cum mi s-a mai spus destul de plastic, “taking random pics”, “urmărirea tâmpită a tramvaielor prin oraş”, “cititul de nebun pe stradă”, “statul pentru perioade nesănătos de lungi în faţa computerului” .. ajunge.
14. Bani de buzunar?
Salariu. N-am avut niciodată bani de buzunar, motiv care mă şi face să fiu oarecum iresponsabil când vine vorba de cheltuieli.
15. Dorinţă?
D-apoi … dorinţa e în funcţie de ceva, într-un context. Uite, spre exemplu vreau o temă nouă pentru blog, ceva custom-made, am şi început să scriu nişte requirements pentru ea.
În rest, dorinţele sunt ale mele şi prin urmare voi tăcea versatil asupra lor. Ice-cream, anyone?
16. Vise?
Să …
17. Numar norocos?
Nu ştiu, nu cred. Am numere preferate, însă.
18. Ai vrea să revezi
Lumea copilăriei, cu ochii de acum. Uitarea doarme greu.
19. Ai animale de casă?
Avut. Nu intenţionez să mai. Oricine ţine animal fără să-i ofere ocazia unui companion timp de minim câteva ore bune mi se pare un tiran nemernic. Dacă n-ai curte sau măcar 2 animale la bloc, mai bine te laşi de sportul ăsta.
20. Sentimentul cel mai preţuit?
D-apoi … lasă, duduie, că vrei să ştii prea multe. Ce dai ca să afli?
21. Care a fost cea mai frumoasa zi din viaţa?
Încă n-a venit, şi sper sincer să nu vină vreodată. Când ştii că “cea mai frumoasă zi” e undeva în trecut, se cheamă că şti pe moarte.
Bineînţeles, vă serviţi dacă simţiţi nevoia.
3 silabe, titlul ar trebui să fie de-ajuns ca sugestie.
Iar pentru cei mai tech-savvy, în pagină veţi mai găsi un indiciu.
Bloguri, Twitter, podcasts, tot felul de jucării pentru adulţi, toate făcute teoretic pentru a ne înlesni un lucru simplu: comunicarea. În aceste condiţii să zicem teoretice, uite ceva practic:
alicevoice: Multumesc @Iulyan @TheOfficialDK @AsafteiDragos @daimonz @PDorinF mai multe RT-uri decat filme nevazute
O problemă inerentă a acestor modalităţi de comunicare este încercarea unora de a-şi transfera problemele spre rezolvare. Şi anume, începând cu grupurile de discuţie pe Usenet, omu’ vine, bagă o întrebare în burta maşinăriei şi aşteaptă un răspuns. Desigur, prin Burta Maşinăriei înţelegem celălalt capăt al firului de internet, unde se află de fapt alţi oameni care-şi rup din timpul lor pentru a scrie răspunsuri.
Citeam diverse materiale de la începuturile reţelei Internet, şi dacă este un lucru comun între toţi oamenii care se conectau, ăsta ar fi: entuziasmul legat de posibilitatea de a contribui inteligenţă, de a conecta oamenii cu potenţial. Înainte de 1989 şi poate chiar înainte de dot-com bubble n-ar fi visat nimeni să caute răspunsuri pe internet dacă nu era deja bunicel la capitolul tehnic. Pur şi simplu era un mediu auto-selectiv.
Când răspunzi unei întrebări tâmpite pe un forum, în subsidiar speri că răspunsul tău va fi vizibil tuturor – şi prin urmare speri că următorii care vor avea acea nedumerire vor avea acces şi la răspuns. În realitate, cimpalacul nu are timpul sau capacitatea de a căuta informaţia deja existentă, aşa că întrebările de începători continuă mereu, ca un fel de zgomot de fond. Ajungi să-l ignori.
Şi unde se petrec cel mai uşor interacţiunile de genul ăsta? Păi … pe social media. Cel mai uşor este să intri pe Facebook sau Twitter sau un forum şi să întrebi senin tot ce vrei să afli, sperând că se găseşte un om bun milostiv fraier care să-ţi răspundă. Abordarea asta are, bineînţeles, câteva neajunsuri: ăia inteligenţi se simt bombardaţi de întrebări, prin urmare îşi bagă picioarele; respectiv, oricât de prost ai fi, totuşi nu vrei să primeşti răspunsuri de la unul mai prost ca tine. Cum pe internet îţi ia destul de mult timp să te prinzi care-i bou şi care-i Einstein, şansele ca răspunsurile la întrebările tale să fie date de un bou iar tu să nu te prinzi sunt semnificativ mai mari.
Mai mult, urmărind exemplul de la începutul articolului, constat exact acelaşi comportament ca al celor ce trimit mai departe mailuri în lanţ: atitudinea că “nişte informaţie irelevantă nu strică”. Ba strică, Ghiţă. Faptul că tu dai mass legat de un copil inexistent care primeşte nişte cenţi pentru că tu ai făcut o tâmpenie îmi răpeşte mie 3 secunde din viaţă, iar pe tine te etichetează iremediabil drept bou. Nu pentru gestul de a trimite, ci pentru că nu ai chestionat măcar 2 secunde conţinutul, pentru că eşti capabil să crezi că softul tău de messenger monitorizează ce faci. Ai merita să o facă, by the way. Faptul că tu retrimiţi un mail cu poze drăguţe (funny) de acum 5 ani te etichetează la fel drept anacronic şi mediocru.
Faptul că poţi da re-tweet (RT) unei chestii precum “găsit buletin pe numele X” e fix din aceeaşi clasă. Care-s şansele ca X să fie pe Twitter? Care-s şansele ca un mass “ofer ghetuţe ortopedice” să fie văzut de cineva interesat? Şi care-s şansele ca totuşi bietele ghetuţe să fi fost deja donate?
Sincer, da’ sincer, poate pare rece ce spun, însă … unii ar merita să lase comunicarea în masă pe seama altora. Presei, spre exemplu. Discutăm de la om la om, sigur, vorbim câte-n lună şi-n stele vrei, totul e ok. Dar cu avântul comunicării de-personalizate, spun franc că unii nu merită urmăriţi. Nu orice Gyusi cu acces la internet are ceva interesant de spus necunoscuţilor. Sorry.
Mă piş cu forţă pe absolut toate firmele care consideră că eu, clientul, trebuie să stau capră în faţa mesajelor lor promoţionale.
Am văzut o comparaţie tare plastică: un sait care foloseşte intro în Flash este similar unui patron de magazin care te încuie afară pentru a-ţi cânta despre produsele lui minunate. Măcar pe internet e simplu, închid saitul tău de căcat şi nu revin niciodată.
Dar pe exact acelaşi calapod funcţionează anumite mizerii şi în realitate. Spre exemplu, acum ceva vreme tâmpiţii de la Romtelecom s-au hotărât să doneze cu forţa nişte asigurări. Care-i şpilu’? Păi default după 3 luni de gratuitate era să plăteşti în continuare – şi dacă voiai să renunţi (opt out) trebuia să-ţi rupi din timp pentru a le spune asta. M-am bucurat că nu le sunt client, şi eu unul aş prefera să primească firma asta o amendă gigantică.
O gafă de aceeaşi natură a făcut RDS, introducând o taxă de întreţinere (maintenance) pentru postul de telefonie fixă. Suma nu e enormă (5 lei), dar gestul e de căcat. Sigur, e modificarea unilaterală a contractului, poate omul să renunţe, dar procesul de renunţare e atât de greoi încât nu merită; dacă ăia 5 lei nu sunt enorm de importanţi pentru tine, mai degrabă îi plăteşti. Eu unul l-aş plezni pe ăla care a venit cu ideea asta tâmpă.
Zilele trecute, Orange a dat drumul unui concurs la fel de tâmp, trimiţi SMS cu răspuns la nişte întrebări şi câştigi mara cu sarea. What’s the catch? Eu unul nu am cerut să particip, nu am răspuns la nici o întrebare, nu mă interesează ideea lor. Şi totuşi de 5 zile primesc câte 10 mesaje de zi, până când am găsit pe net soluţia: mesaj la numărul 100 cu textul STOP. Băi frate, înţeleg să mă întrebi o dată, să îmi pui o întrebare de test, dacă muşc momeala you win, dacă nu muşc asta e. Oricum îţi sunt client deja.
Ce au toate mizeriile astea în comun? Ideea de opt-out mai degrabă decât cea de opt-in. Anume:
Eu plătesc pentru un lucru, un serviciu clar. Tu introduci în sistem o variablă nouă; sigur, pot să scap de ea, dar cere timp şi efort din partea mea. În politică, dacă un grup de politicieni ar da zilnic legi tâmpite ar ajunge traşi pe roată după câteva zile, că n-are nimeni timp să se uite după ce prostii fac ei. În schimb agenţii economci se simt ca pe tarlaua lor. Ce este deranjant este că pe unii (Orange!) nu-i interesează ce fel de client eşti, fie că ai abonament de 3 euro fie că ai un big family pack de vreo 30, primeşti reclamele la fel, fără discriminare.
Şi apoi se miră că mor de foame.
Am pus aceeaşi întrebare şi pe Softpedia, dar acolo între atâţia experţi nu s-a găsit unul mai răsărit. Prin urmare, pe considerentul că cititorii mei îs mai deştepţi ca ai lor, vă rog oferiţi o soluţie sau un punct de unde să încep căutarea:
Am setat următoarea formă pentru linkurile de pe blog: hxxp://domeniublabla/2010-06-09/<postname>/ . Vreau să modific structura să arate aşa: hxxp://domeniu/2010/06/<postname> . Cum fac url rewrite astfel încât linkurile de forma veche să dea către forma nouă?
Eu vreau să fac url rewrite, astfel încât şi căutările din Google care veneau pe vechea structură de linkuri să fie redirectate spre varianta nouă. Să modific structura din WordPress ştiu şi eu.
Cu mulţumiri,
Comentarii recente