Să zicem că ai de plătit locul cuiva la cimitir, chestie recurentă la fiecare 7 ani. Bun.
Chestia asta se face la Administraţia Pompelor Funebre (sau cum dracu se numeşte instituţia morţilor mă-sii). Sediul lor e plasat în zona Pieţei Traian, în Fabric. Te cari până la dracu-n praznic răbduriu, ştiind că măcar nu trebuie să mergi prea des la ei. Ajungi. Şi afli că! Nu poţi să plăteşti direct, cunoscând doar numele mortului. Ci!
Trebuie să mergi la administratorul cimitirului unde ai mortăciunea, să-ţi dea o fiţuică pe care scrie localizarea exactă a mormântului (rând, parcelă, etc) – şi probabil să se asigure că n-a fugit cadavrul între timp. Cu fiţuica asta te întorci la Administraţia Pizdii, şi acum poţi plăti. A, bonus, doar proprietarul mormântului poate plăti, deci îţi trebuie şi BI/CI al proprietarului. Nu-i ca şi cum tu vrei să le dai bani, şi ar trebui să ţi-i ia cu două mâini, indiferent cum te cheamă pe tine.
~~~
Mnoa, şi acu’ ziceţi voi cât ar fi de greu să instalezi două calculatoare (Pentium III chiar), să le legi la internet şi să comunice între ele administraţiile astea două. În loc să pui pe drumuri oamenii între Fabric şi, ca de exemplu, Calea Şagului.
Da’ nah, timpul trece, leafa merge, noi cu drag stăteam. Culmea e că administratorul din Şagului era progresist de felul lui, perfect de acord că “ce simplu s-ar rezolva aşa“. Da’ cu un singur om …
Presupun că nu-i cazul de traducere.
Poftă metaforică, desigur.
Tocmai ce-am şters de pe disc aproximativ 100GB de informaţii. Pentru că arareori se găseşte omu’ să aibă o asemenea cantitate de date la care să poată renunţa fără să măcar clipească, am să notez şi aici în ce a constat anomalia:
1. O largă serie de cărţi din Biblioteca ANR (Asociaţia pentru nevăzători din România). Primisem un pachet gigantic, literalmente câteva sute de cărţi în format .mp3, frumos aranjate alfabetic. Planul meu era să le scriu pe discuri şi apoi să le ascult în tihnă pe rând. Însă prospectul de a scrie aproximativ 25 de discuri DVD nu-i de colea prin prisma timpului cerut, aşa că am tot amânat. Şi amânând, am realizat că totuşi … în toate lunile cât am avut fişierele la îndemână n-am ascultat decât 2-3 poezii din ele.
Şi mi-am dat seama că frate, eu N-AM RĂBDARE şi n-am avut niciodată răbdare să-mi citească cineva o carte (poveştile din copilărie ale mamei nu se pun, bine?). Ascultat pasiv nu merită, pierd imediat şirul la ce se vorbeşte. Ascultat activ merge prea lent, mai bine pun mâna pe carte şi o citesc eu. Aşa că .. shift+delete, am reţinut doar poeziile recitate, că-s mai scurte şi mai pretabile citirii în orice caz.
2. O largă serie de albume ROIO, pe româneşte înregistrări de amatori. Am descoperit câteva trackere care doar cu asta se ocupă, bootlegs complet legale. Aşa că m-am apucat conştiincios să scot Pink Floyd şi Led Zeppelin cu ghiotura, ba chiar şi David Bowie, Jimi Hendrix şi alţii pe lângă. Am ascultat aproximativ o zecime din albumele astfel descărcate, şi am şezut pe concluzii până astăzi – când am decis că nu-mi pasă de istorie.
Chiar nu sunt suficient de fan al vreunei formaţii încât să vreau să aud micile variaţii ale pieselor de la un concert la altul. Mă doare fix în pulă cum îi suna chitara lui David Gilmour sau lui Roger Waters în 1977 comparativ cu 1978. Înţeleg de ce ar putea pasiona pe cineva detalii de acest gen, e o pasiune de colecţionar ca oricare alta; doar că nu-i şi a mea. Ca argument secundar, înregistrările de acest gen se pun online în format .flac, pentru a atinge cea mai mare fidelitate posibilă faţă de sunetul original; preţul plătit este, desigur, spaţiul. Cum eu nu am nici pasiune de colecţionar de muzică nici spaţiu prea mult, am procedat la un amplu hârşti! printre albumele descărcate.
~~~
Bineînţeles, spaţiul astfel reobţinut va fi prompt umplut cu alte fişiere. V-aş spune şi ce, însă dup-aia stric supriza cuiva :D
În primul rând să prezentăm omul. Este sociolog, cercetător, profesor asociat la o universitate din Sibiu, pe scurt un individ cu oarecare greutate. Pe lângă aceste lucruri dumnealui mai deţine şi un blog personal, pe care uneori scrie în engleză. Chestiune la care am senzaţia că nu se pricepe chiar atât de bine precât o face în alte domenii.
Să spicuim de pe blog (notând din mers observaţiile) din articolul “Reading novels … or not this one?“:
Imagine yourself starting reading a novel.
Starting to read, poate? Gerunziul excesiv poate dăuna grav sănătăţii.
The first 10 page go smoothly.
Pages, plural, alea alea. O fi typo.
The book is neither bad, neither very promising. Around page 25 you remember that the novel got some award for literature.
Poate vorbim de literary award? Sau award in literature?
The book does not catch you, but it gets some nice reviews.
Gets .. cum ar suna “although it did get good reviews“? În forma citată pare cam ESL, zic eu.
You continue reading, but it does not go as smooth anymore. Few days later you’re stuck around page 35.
Nu era cu being stuck at page X? Iar pentru aproximări you’re stuck at about page 35. Cred.
Then, after getting asleep two times at page 40, you have fewer hopes, have many critical thoughts, and start getting annoyed by the mismatch between what you read about the book and what you find in the book.
One does not get asleep, but falls asleep.
Asta pe lângă formularea cam contorsionată, da’ asupra căreia nu insist.
The message is banal, you feel like being able of better writing, even if you do not call yourself an author, the message is actually missing, or there much better books which do it better.
You feel like you would be able. Ce fras face gerunziul (being) în constructele ipotetice?
De asemenea: there are much better books. Elipsă neintenţionată, bănuiesc.
Nu mai zic de legarea a 2-3 fraze într-una singură şi cum sună rezultatul (sugestie: ca ceapa).
A stop would mean that I would double thought about spending money and time on another novel of the same author, and that I would give credit to the jury that awarded the book.
Ziceţi-mi ce înţelegeţi voi de aici. Deci dacă se opreşte din citit înseamnă că o să se gândească de două ori înainte să mai cumpere ceva de acel autor – dar şi că juriul care a premiat cartea avea dreptate ?!
A, şi forma corectă a ce cred că încearcă omul să exprime ar fi că I would think twice about (yadda yadda). Să ai double-thoughts nu prea e în uz, second thoughts e complet altceva, deci ..
~~~
N-am citat integral articolul, având el suficiente porţiuni scrise corect. Însă cantitatea asta de erori într-un text de nici 600 de cuvinte spune ceva. De altfel puteţi, pentru plăcerea proprie, să vânaţi erorile din seria From Corfu to Wien sau din textul Two castels and … a toilet.
Aş băga şi-o concluzie, da’ n-am. Poate una de-aia simplă cu “nu vă avântaţi în chestiuni pe care nu le stăpâniţi” – deşi e atât de generică replica încât poate secera lejer jumătate din textele blogosferei.
Recunosc păcatul, mai citesc din când în când Dilema Veche. Acum ceva vreme am dat peste un articol de Andrei Pleşu, “Psihologia imnului naţional“. O foarte înverşunată producţie, permiteţi să spicuiesc:
.. avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă?
„Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. … Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu.
Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. … Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?
Nu-s de acord. Îmi pare o interpretare voit tendenţioasă a textului ce-l avem în faţă – pe lângă o interpretare voit ciuntită a posibilelor ramificaţii ale textului.
Dar să purcedem la o mică analiză proprie, în nici un caz completă:
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Somnul acela este unul spiritual-cultural sau legat de acţiunile noastre militare? Textul nu spune. E, în fond, neimportant. Neamul românesc de la fărâmiţarea imperiului roman şi până la constituirea statului România a fost vânturat de turme întregi de barbari şi cuceritori. Fie c-am fost asupriţi, tâmpiţi sau amândouă, un lucru e cert: există o somnolenţă istorică. Nu-mi pare rău că e subliniată şi de imn. Chiar şi ambiguu.
Pentru că imnul e fix invers de ce zice Pleşu: zice să “Trezirea!”. Zice să, iată, avem responsabilitatea unor locuitori şi să luăm contact cu cultura şi (de ce nu?) cu armele. Ce-i rău în asta? A, că lui Pleşu i-ar place să pretindem că noi de fapt am fost dintotdeauna buricul târgului … scuze, n-am fost. Da’ putem deveni. Avem curajul cioranean să recunoaştem cinstit că nu suntem nimic, dar putem deveni ceva? Avantajele tinereţii, deh.
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Iarăşi: am fost blegi, indiscutabil. Să fim în continuare blegi sau să chiar facem ceva? Imnul zice să facem ceva. Apropo, imnul este foarte apropiat de vorba aia a noastră cu “fă azi, nu lăsa pe mâine”. Azi, acum, cu 5 secunde în urmă. Aşa se face acţiunea de către cei care chiar intreprind ceva.
E drept, e puţin apocaliptică exprimarea cu “ori niciodată”, da’ cum ziceam, o ocazie ratată e o ocazie ratată, ce n-ai făcut azi e o oportunitate pierdută, şi-aşa-mai-departe. Imn 1, Pleşu-intelectualul-leneş 0.
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
E cu strămoşi. Sincer acuma, eu mă bucur că străbunicul meu a fost mecanic de locomotivă, om muncitor care s-a străduit să nu trăiască în glod. Mă bucur că bunicul meu a fost militar – şi anume pompier, salvând vieţile altora. Sigur, existenţa lor nu spune c-aş fi eu bun de ceva: dar eu mă bucur că am un model înspre care să privesc.
Poporul nostru are un model bun spre care să se uite. Spre deosebire de unguri (spre exemplu), care nici măcar nu ştiu prea bine din cine se trag. Serios, versurile alea spun să privim înspre modelul nostru bun şi să ne orientăm. A, că indirect zice despre noi c-am fi răi, laşi şi puturoşi? Păi poate chiar suntem în comparaţie cu străbunii. Vreţi sinceritate sau minciună? Ce pula calului am făcut în comparaţie cu romanii? Că până una-alta preceptele lor legale se găsesc incluse până astăzi în sistemele legislative, gramatica lor funcţionează pentru multe alte limbi, cuceririle lor nu le putem compara cu ale noastre din motivul evident că noi n-avem deloc. Poate că avem şi noi specialiştii noştri la nivel înalt, însă privind spre masa populară mai e mult până departe.
Bonus, imnul nu specifică când să ne oprim. Nu e o listă exhaustivă de dovezi pe care le aducem şi gata. Fiecare om, fiecare generaţie trăieşte cu versul ars pe frunte, cu îndemnul acelaşi de a clădi neamul întru plăcerea şi lauda strămoşilor. Fiecare îşi poate pune întrebarea “dacă astăzi trăiau romanii oare cât ar fi cucerit?“. Nu ştim, deci ia hai înapoi la treabă că e din plin. Mie-mi pare un principiu sănătos.
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
Chiar n-am idee de ce ar obiecta cineva aici. Eu îs mândru că mă cheamă Alexandru ca pe străbunicu-meu (chit că ştiu mai puţină matematică decât ştia el la 23 de ani). Chestia asta funcţionează ca un motor de tracţiune, dom’le mă cheamă aşa deci trebuie să realizez chestiile alea.
Noi ca popor de ce n-am fi mândri că Traian? A, pentru că n-avem de ce ne făli. Păi io ce să zic, botu’ jos şi revedeţi punctele de dinainte. La muncă nu la pupat singuri în cur!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Chiar mobilizatoare secţiunea asta. Există nişte oameni care s-or străduit în vremea lor să nu fim futuţi în gură, pe cât pot or putut ei. Foarte bine, mai vreau d-ăştia s-avem. Mi se pare că Ungaria arată cam mare şi Serbia i-a răpit României o bucată bună din Banat, când îi futem în gură? Să nu mai zic că Bulgaria ne datorează un Cadrilater, parcă.
Deşteptu’ de Pleşu nu vede ditamai halca de surâs igienic (cuvintele lui!) – iată, noi vrem să ne mândrim în faţa celor ce-au fost. Chiar dacă nu ne iese şi suntem viermi şi am putea mai mult şi ne întrec sârbii, totuşi insistăm să aibă Umbrele încredere în noi. Încredere că vom putea. Tinereţe, haine grele.
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Se simte vizat cine vrea. Unii (ca Pleşu) cârâie că românii de fapt îs incapabili, că-s inapţi istoric, că-s nu-ştiu-cum. În timpul ăsta, alţii fac parte din servicii speciale româneşti şi dau lecţii altor servicii speciale străine. Hai să-l credem pe Ţuţea 5 minute: dacă România îşi pune în cap, mâine anexează Ungaria. Ceauşescu o cam dat cu tifla Moscovei prin anumite părţi, unele esenţiale. Dacă vrem, putem. Surâs igienic de încredere oarbă în noi.
..
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!
Realitatea istorică e pământul de sub picioare nu-i al nicicui. Au scurmat în ţărână dacii, şi ce s-a ales de ei? Oamenii de deasupra trebuie să lupte, altfel cei ce-s mai bine pregătiţi şi mai bine echipaţi pentru viaţă vin şi cuceresc. Ăsta-i mersul natural al istoriei, şi nu e nimic sumbru în asta. Neplăcut, bineînţeles că da. Însă prefer stoicismul imnului în dauna unor vorbe altfel goale.
Nu pretind c-am demonstrat ceva în sensul amplu-sforăitor Pleşuian. Da’ zic că ajunge de-o gustare, cât de-o fulgurantă atingere a subiectului – aşa că dom’le, io mă opresc aici şi I rest my case.
Comentarii recente